English
Poate v-aţi întrebat vreodată unde e adevăratul Bucureşti. În Primăverii, la mall sau la terasele cu muzică în surdină şi clipocit de apă? La Universitate, la kilometrul 0 al Capitalei şi al democraţiei româneşti? Poate mai departe, în Ferentari şi Rahova? Sau în spatele bulevardelor comuniste, după blocuri, în Militari, Titan şi Giuleşti? Cartierele Bucureştiului sunt la fel de complicate ca bucureştenii care le locuiesc. În unele locuri e mai multă istorie, în altele – mai mulţi oameni şi mai dulce viaţa. Uneori, seara, în raiurile corporatiste, e atât de linişte încât poţi auzi dacă ai scăpat legitimaţia pe jos. Alteori, în orele de vârf ale multinaţionalelor, la prânz, se aud linguri şi maşini scumpe în jurul cantinelor fade. Mai nervoase par maşinile când caută parcări pe străzile înguste, din piatră cubică.
S-au scris tratate de antropologie urbană, s-au desenat atlase de mitocănie urbană, iar sociologii, istoricii, arhitecţii şi chiar şi agenţii imobiliari au mâncat câteva pâini bune descoperind Bucureştiul. Se pot vorbi ore-n şir despre Miţa Biciclista, faimoasa prostituată din interbelic, despre concertele lui George Enescu, cinele fastuase ale conaşilor de odinioară ori garderoba vreunei jupânese singure. Numai că aproape nimeni nu părăseşte zonele acestea de bonton, încă prea puţini se aventurează înspre periferie, după blocuri şi între oameni. Cişmigiul e redus la istoria, pedanteriile sale şi la prezentul din jurul celor câteva cârciumioare. Despre Ferentari, se vorbeşte doar în intervalul sărăcie-sărăcie extremă. Iar interesul despre cartierul-dormitor Titan nu depăşeşte spaţiul sufrageriilor, în timp ce giuleştenii se-aud cel mai adesea doar din compartimentele de tren.
E prea puţin, insuficient, cartierele Bucureştiului au atâtea de spus despre ele şi despre oamenii lor. De-asta trebuie să le pună cineva microfonul în faţă şi să le lase aşa, să se comporte cum o fac în fiecare zi.
Asta am făcut, asta e Ear to Bucharest! Am străbătut bulevardele, străzile şi aleile cartierelor cu microfonul în mână şi atenţi la toate pulsaţiile locurilor. N-am schimbat nimic. Am înregistrat sunetele ambientale exact aşa cum se-aud ele la faţa locului, pe teren. În câteva sesiuni de field recording, cartierele şi-au desluşit poveştile şi le-au interpretat necenzurat. Iată, în Cişmigiu încă se îndrăgostesc oameni sub stolurile zgomotoase de păsări şi mai departe de capriciile traficului. Se ţin spectacole, cântă muzică nouă şi foşnesc copacii vechi. În Ferentari, nu e doar mizerie şi sărăcie. E mult mai neastâmpărată viaţa dincolo de toate clişeele şi de prejudecăţile confortabile: copiii râd, oamenii mari discută politică şi ascultă muzică, iar maşinile sunt la fel de iresponsabile. Se ceartă lumea şi se-mpacă. Iar spectacolul Sistem ca pe Ferentari deja nu mai e o noutate. L-am ascultat şi l-am înregistrat. Titan? E industrial şi, totuşi, verde. Cartierul domestic, cartier-dormitor, oglinda sonoră a celor mai divese rutine ale muncitorilor, ale copiilor şi ale bunicilor. Se-aud părălele cum cântă în parc, iar asta e mare lucru! Iar Giuleştiul cum să fie? Cu trenurile lui care vorbesc sacadat, în doi timpi, cu câinii lui uitaţi în spatele şinelor ferate şi vântul care ridică praful pe străzi, Giuleşti trăieşte cu speranţă. La fel ca echipa lui de fotbal care a fost odată.
N-am închis în dosare sunetele acestea. Dimpotrivă, le-am arătat tot bucureştenilor. Am transmis din Cişmigiu la Teatrul de vară Capitol, din Ferentari în Gara de Nord, din Titan în Drumul Taberei şi din Giuleşti la Universitate. Uneori le-am lăsat să se desfăşoare aşa cum le-am auzit şi noi, fără intervenţii şi acte artistice. Iar alteori am construit, ca un lego, din sunete alte sunete. În direct şi în reluare. Am folosit dispozitive moderne de prelucrare a sunetului: loop station-uri, sampling machine şi sintetizatoare. Am vernisat patru expoziţii angajate de peisagistică urbană acustică. Şi nu e tot: arhivăm toate aceste înregistări într-o hartă virtuală. Un tablo complet al tuturor sunetelor din jurul nostru, care pot fi deopotrivă anoste, interesante ori de-a dreptul enervante. Vrem să ascultăm şi să vedem cum evoluează peisajul sonor al oraşului, măsurăm intensitatea zgomotelor, numărul de decibeli şi nivelul de confort auditiv. Şi ţinem mereu seama de poveştile din surdină. Aceasta e doar o formă în care se pot aşeza suntele oraşului, dar nu e singura. Totul e să asculte cineva poveştile cotidiene ale Bucureştiului, inepuizabile şi mereu diferite.
Am construit patru punţi de comunicare între cartiere. Dar acesta e doar începutul. Promitem noi. E incompletă harta aceasta a Bucureştiului, trebuie să deschidem uşa tuturor cartierelor! Adunăm în continuare poveştile bucureştilor şi ale scărilor, blocurilor, caselor, străzilor, cartierelor lor. Ne plimbăm cu microfonul în mână şi căutăm, în continuare, zone din care putem transmite în direct.
Peisajul sonor urban, cu toate poveştile lui, sunt la fel de importante precum orice plan urbanistic. Nu vede nimeni zgomotul. Vacarmul Bucureştiului nu e scris niciunde, deşi suntem cu toţii martorii lui în fiecare zi. Există strategii pentru scăderea nivelului de zgomot ambiental, dar niciodată o strategiile acestea nu vor putea crea un spaţiu sonor delicat cu toţi bucureştenii. Ce sunete ne plac? Când ne astupăm urechile? Ce vrem să auzim ca să nu mai trântim nervoşi uşile maşinilor şi ale locuinţelor? Cândva, poate că acest oraş va fi mai prietenos cu urechile locuitorilor lui. Poate că, peste ani, nimeni nu se va mai scălda în lacul din Titan, iar claxoanele maşinilor vor dispărea definitiv. Nimeni nu ştie cum evoluează în timp peisajele sonore. Noi înregistrăm mărturiile din prezent. Vor vedea generaţiile următoare ce spunea strada lor în urmă cu nişte ani. Care era adevăratul Bucureşti.
