EnglishSabina (nu este numele său real -n.r.) are 29 de ani și e o tânără vorbăreață care emană căldură și deschidere chiar și într-o discuție intermediată de WhatsApp. Sabina, la fel ca o altă persoană intervievată de noi, a avut șansa de a experimenta sistemul medical din altă țară, mai exact, din Germania după experiența românească pe care o privește într-o lumină negativă.
Pentru că în lumea psihotică, fiecare amănunt are o semnificație profundă, personală și deosebită de la sticla cu apa plată pe care un pacient o reumple vreme de o lună asociind-o cu persoana iubită și până la un tricou în culoarea care îi amintește de cineva, germanii, povestește Sabina, aveau o garderobă în spital din care sperau ca oamenii să-și aleagă singuri hainele pentru a observa ce asocieri fac și care le era starea de spirit. În schimb, la noi, Sabinei i s-a transmis să poarte tot timpul pijamaua de spital pentru a nu fi confundată.
Redăm în cele ce urmează discuția noastră cu tânăra:
Ce vârstă ai acum?
29.
Povestește-mi puțin despre tine, ce faci acum.
Eu m-am gândit cum aș putea vorbi despre experiența mea și m-am gândit să iau interviuri, să povestesc mai multe lucruri, să fie mai mulți oameni care să povestească ce li s-a întâmplat, ceva de genul ăsta.
Am început de vreo două luni.
Am avut mai mult noroc cu oameni din străinătate, am primit multe mesaje, am avut interviuri online, la telefon, pe video, multe și scrise, dar dacă trimiți liste de întrebări nu e la fel, e mai personal când începi să vorbești cu persoana respectivă. Oamenii nu s-ar deschide la fel.
Mă interesează pentru început: cum erai înainte de primul episod? Cum arăta viața ta? Dacă ai avut contact cu serviciile medicale specializate?
Nu, nu aveam nici cea mai mică ideea despre afecțiunea asta, nici nu știam ce înseamnă. Am avut primul episod în 2012, deci destul de tânără. M-a izbit. Adică nu știam ce mi s-a întâmplat. Înainte, chiar am avut o perioadă, de la 18 la 20 de ani, în care m-am redescoperit pe mine, am devenit mai mișto ca om, prin anumite experiențe.
Aveai surse de stres emoțional când s-a întâmplat, vreun stres cronic?
Știi care e faza ciudată? Eu sunt o persoană pozitivă, veselă, nimeni nu s-ar fi gândit la asta. Motivul cred că a fost o relație și un anumit moment… A fost un moment de la care a luat-o pe arătură.
Nu ai avut contact cu terapeuți?
Nu, nimic.
Ce făceai în timpul liber înainte de episod?
Păi, așa ca pasiuni, să citesc, să socializez, aveam destul de multe.
Nu știu dacă știi, înainte de un episod acut, e o perioadă care se numește prodromală, de dinainte, în care poți observa la unele persoane diverse schimbări în felul în care procesezi cognitiv sau emoțional anumite lucruri.
După episodul maniacal nu am mai fost în stare de nimic, dar înainte pot să zic că emoțiile erau sus-jos, eram mai emoțională, înăuntrul meu eram rău. Mi se mai întâmplase înainte, dar cred că nu atât de intens, și faza cu sus-jos mi se mai întâmplase, dar nu așa. Nu m-am gândit să merg la terapeut, m-am gândit că e ceva normal, aveam și un motiv…
Și cum s-a manifestat primul episod?
Pur și simplu, a început din prea multă activitate, eu oricum eram implicată în proiecte, dar foarte multe proiecte in timp foarte scurt, energie multă care credeam că e pozitivă până am ajuns să nu mai fac diferența între realitate și ce îmi imaginam eu.
Practic, activitatea aceea a dat în manie.
Nu dormeam noaptea, așa a început mania – multă cafea, puțin somn, deloc somn, chiar am găsit rețeta care merge la mine pentru a-mi induce un episod. Pentru mine trebuie să fie așa: fără mâncare, multă cafea, fără somn deloc și ceva care să mă entuziasmeze foarte tare, dar asta trebuie să aibă un episod de depresie înainte, să ai o perioadă nasoală. Eu acum, cum sunt super ok, nu o să se întâmple nimic, dar trebuie să ai perioada aia de jos, găsești ceva care să te încânte, aia e. Înainte de primul, am avut depresie, de acolo a pornit.
Cât a durat perioada în care nu ai avut parte de atenția medicilor?
Nu mai știu exact, dar undeva la o săptămână, cel puțin o săptămână sau mai mult, pe acolo. Începusem, de exemplu, mă ocupam de niște studenți străini care veneau la universitate, aveam multe proiecte, aveam unul cu un dans, un flashmob, am făcut și noi, fix când a început mania la mine. Deci…
Crezi că te-ai fi ocupat de proiectul ăsta în mod obișnuit?
Da, da, doar că erau multe emoții.
Ai putea spune că mania te-a schimbat cu totul sau doar potența anumite trăsături care erau acolo?
Cred că da, accentua anumite lucruri.
Au predominat simptomele afective, cele psihotice?
A fost și manie, dar au fost și simptome psihotice, nu mai eram aici, eram undeva departe. M-a fascinat mintea umană și ce am putut trăi atunci, în al doilea episod, cel puțin, am simțit că începe și am zis: de data asta îl controlez. A fost o mare tâmpenie, că tot am luat-o pe arătură. Voiam să văd ce se întâmplă, să controlez, problema e că până la un moment eram logică, analizam, dar la un moment dat… am pierdut legătura.
Povestește-ne despre internarea în România.
Cea mai neplăcută experiență avută de mine. Prin comparație, am fost internată în Germania și nu se compară oamenii, condițiile, metodele, cum se purtau cu tine. În Germania arăta ca un hotel cu multe stele, aici… toaletele erau infecte, la modul ăsta. În Germania, aveai activități. De exemplu, îți dădeau un șifonier, te duceau într-o cameră și te puneau să alegi garderoba și, în funcție de cum te îmbrăcai, își dădeau seama cum ești, că dacă puneai pantaloni în cap era clar că ceva nu e în regulă, iar în momentul în care te îmbrăcai normal, era și asta o metodă. Mie îmi plăcea să mă îmbrac normal, puneam niște ghete, blugi, mă îmbrăcam cu o geacă frumos…
În România, toți erau în halat și s-au luat de mine: de ce te îmbraci normal? Vei fi confundată cu cineva normal.
Păi, omule, vreau să mă simt normal!
Altceva, în Germania – aveau sală de cinema, un salon în care aveam de-astea, jocuri de fotbal american, radio în sala aia, cine se ducea putea schimba postul și te duceai acolo și ascultai radio. În perioada din Germania, nu am putut dormi mai mult de o săptămână, nu am închis ochii… Asta e partea mai nasoală, că nu m-au obligat să iau pastilele, m-au cam lăsat așa, fără tratament. Dar, în rest, totul e la superlativ. De exemplu, aveam o sală în care desenam, ne exprimam, scriam, am umplut niște table negre de nu știu câte ori, ne puneau să ne exprimăm cumva, simți nevoia în starea aia să faci ceva. Aveam curte foarte drăguță, cu flori, cu nu știu ce.
În România ai fost închisă nevoluntar?
Nevoluntar.
Și cum era?
Am stat și cu mai multe persoane în salon, în vreme ce în Germania am stat cu o persoană, maximum. Acolo era ca la hotel. În România nu aveai nimic, nicio activitate. Am stat câteva săptămâni la spital, m-am întors acasă, am mai stat puțin. Nici măcar nu te băga în seamă. Te duceai să vorbești o dată la o sută de ani să vadă dacă te externează și atât, pe când în Germania veneau câte zece doctori și rezidenți să vorbească cu tine, cu un om, pe rând.
Episoadele tale au început mereu cu manie?
Episoadele maniacale, dar au fost însoțite de depresie, era sus-jos, înainte de a fi sus, eram foarte jos sau foarte sus, uneori și în aceeași zi. Eu, în Germania, le-am zis ce am, m-am dus și le-am zis: Am venit să fac un experiment, știu ce mi se întâmplă. Asta mi s-a întâmplat, asta simt, eu vreau să văd cum gândesc și alții de aici – și începeam să vorbesc cu alții de acolo. În mintea mea, chiar făceam un experiment acolo. Am luat o foaie și ziceam unei prietene, să zic așa, de acolo, care era tot bipolară: Hai să vedem cum ne simțim acum, să punem pe o foaie de hârtie! Oricât de straniu ar suna, consider internarea din Germania o experiență pozitivă. M-a ajutat să mă cunosc.
În România cum ai interacționat cu ceilalți pacienți?
Foarte ok, m-am împrietenit cu un tip care are Asperger’s, mai ieșim și acum la o cafea, am mai rămas cu o tipă care lucrează într-un mediu foarte ok, am vorbit cu ei, am relaționat, nu pot să zic că nu.
Cât a durat recuperarea după fiecare episod?
Deci, am avut episoade în 2012, 2015 și 2018, la primul a durat un an și la următoarele mai puțin, câteva luni. La primul, mi-am înghețat anul de facultate.
La primul, după ce ai ieșit din episod, ai avut depresie când ai realizat ce s-a întâmplat?
Da, și mi-era rușine, mai ales că postasem bazaconii pe Facebook, nu știam cum să intru în pământ, la câți kilometri.
A doua, a treia oară mi-am revenit mult mai ușor, am început să accept chestia asta, e diferit. Cel mai mult am acceptat și faptul că e o parte din mine. Prima dată am zis: asta nu se va mai întâmpla niciodată, eu nu-s nebună! A doua, a treia oară mi-am dat seama că e parte din mine, că dacă n-am grijă de mine se va întâmpla din nou și mi-am dat seama că fără medicație nu se poate.
Am întrerupt medicația și următoarea problemă a fost peste un an-doi, eu văzusem că a trecut un an, eram ok, am zis că nu mai am nevoie, dar acum nu mai fac experiențe de genul ăsta.
Ai întrerupt la indicația medicului?
Da. Imediat, nu am avut sevraj, s-a întâmplat după ceva timp, nu atunci. Au fost și declanșatoare, de la stres…
Îți gestionai stresul prin anumite metode?
În mod normal, îl gestionez destul de bine. Am învățat lucruri din experiențele astea, am învățat că în momentul în care te deranjează ceva să spui și să rezolvi problema, nu să aștepți până în ultimul moment, când nu mai poți.
Cum te-au afectat episoadele în viața profesională, academică?
Păi, după un episod, nu că o iei de la zero, o iei de la minus infinit. Dar pot să spun că am avut joburi foarte bune, am lucrat în multe zone, joburi foarte ok. În vară, am terminat masterul în străinătate. Din păcate, știu că există persoane care nu au mai reușit să se angajeze, care trăiesc din ăia 2 lei pe care îi primești dacă iei ajutorul pe care trebuie să îl primim noi, nici nu îmi trece prin minte. O persoană pe care o cunosc la un moment dat nu mai reușea să se integreze, să aibă o viață normală.
Și ce am avut era foarte sever, dar fără medicație, nu faci nimic.
Eu am o vorbă: în momentul în care crezi că nu ai nevoie de tratament, înseamnă că nu ești bine. Mai am o cunoștință, mă rog, a fost ani de zile între realitate și așa, fiindcă nu voia să ia tratament, era în negare și și-a revenit mult mai greu. Am avut episod în același timp, eu îmi vedeam de viața mea, el era tot acolo după ani de zile.
Ai avut de-a lungul timpului un sistem de susținere, ți-ai creat niște piloni de susținere care să te sprijine – familie, prieteni?
Familie, în primul rând. Prietenii… Au știut vreo două prietene că se întâmplă ceva, una singură a știut totul, mi-a fost alături.
Crezi că au înțeles sau au încercat?
Prietena de care vorbesc are un frate cu același diagnostic și e genul ăla de persoană care e cu tine și la bine, și la rău, dar în rest nu am spus, nici prietenii nu știu…
Părinții au înțeles?
Da, dacă nu aveam suportul lor nu mi-aș fi revenit. Ei au fost pionul principal. Au vorbit cu psihiatrul meu. O lungă perioadă, în care medicul considera că nu-s ok, mă duceam cu ei la medic, împreună cu ei. Acum mă duc singură, stau cinci minute și am plecat.
Mai simți efecte adverse de la pastile în prezent?
Nu.
Ți s-a prescris vreodată antidepresiv?
Nu. La început, aveam stări de somnolență, nu puteam să mă concentrez, dormeam foarte mult, mai mult dormeam decât existam, dar acum nu mai au efectele astea. S-a și schimbat medicația.
Eu am încredere în psihiatru, știu că îmi dă ce știe că e mai bine, știa că mă voi îngrășa de la pastile, dar am încredere în ea.
Cum te-ai fi tratat tu, uitându-te la perioada în care nu erai bine, dacă ai fi avut un drept de decizie? Sau, dacă le-ai spune apropiaților: când sunt așa, vreau să vă comportați cu mine, cum?
M-am lovit de asta la început, când… Eu credeam că mi-am revenit, că sunt normală, dar alor mei încă le era frică, nu erau de acord să plec iar din țară, să-mi iau joburi prin afară, le era teamă să plec.
Când ești ok, nu îți convine să te limitezi: nu mai fac chestia aia, că dacă se întâmplă ceva? Dar trebuie să ai tu grijă de tine, ei nu pot simți ce simți tu.
Cum ai grijă de tine acum?
Încerc să gestionez perioadele stresante, să nu mai ajung în momentul ăla în care s-a umplut paharul, discut cu persoane apropiate când am o problemă, le spun ce se întâmplă, încerc să am grijă de mine la modul să nu pierd foarte multe nopți. Mi se întâmplă să nu dorm o noapte, dar am grijă să nu se întâmple să nu dorm două nopți la rând. O noapte se poate, dar mai mult, nu, fiindcă știu că nu e ok pentru mine. Asta doar eu o pot face, nu și cei din jurul meu.
Te simți diferită în vreun fel de ceilalți?
Niciodată. Prima dată eram în negare, iar acum nu mai sunt în negare, știu că e parte din mine, dar fiecare le are pe ale lui. Poate sunt alții care au probleme mai grave, fiecare își poartă crucea. Trebuie pur și simplu să fii ok, să încerci să te dezvolți – merg mult pe partea asta de dezvoltare în carieră, în alte domenii – nu mă simt diferită.
Te-a apăsat vreodată faptul că nu poți vorbi deschis despre asta în societatea noastră?
Da, e o mare problemă. Și cartea pe care vreau să o scriu… M-am gândit dacă să-mi asum până la capăt. Inițial, m-am gândit că o să fiu doar cel care scrie cartea, dar lumea te va asocia oricum cu asta. Când o să scot cartea, nu o voi scoate cu numele meu. Știu că pe de altă parte ar fi un act de curaj, dar în societatea noastră și mai ales în România poate fi o mare piedică. Poți să ai succes pe moment, dar pe urmă ți se închide viața profesională, oamenii nu înțeleg.
Nu-i condamn, și eu aș fi gândit la fel până să mi se întâmple asta, pentru că nu există informare. Asta ar trebui, să fie mai multă informație și lumea să înțeleagă. Dacă stai să vezi ce persoane au fost bipolare de-a lungul istoriei, rămâi mască.
Ce te-a învățat despre tine experiența asta?
Partea bună? Am întrebat mai multe persoane și mi-au răspuns că dacă ar putea alege să nu fie bipolari, au zis: nu, aș prefera să fiu. Oricât de bizar ar suna, când mai multe persoane mi-au zis că simt la fel și nu ar renunța la asta, înseamnă că, da, e și o parte bună. E și partea aia de manie în care te simți extraordinar și e starea aia de bine – mie nu de aia mi-e dor, deși la început îmi era dor de sentimentul ăla, acum iau ce am învățat din chestia aia, că pot să simt o fericire similară, dar mai echilibrată.
Privind în urmă, la persoana care erai înainte și cum ești acum, care ar fi diferențele?
Având în vedere că am pățit asta la 20 și puțin, diferența e enormă, dar nu numai din cauza sau datorită – nu știu nici cum să zic – faptului că sunt bipolară, ci și prin prisma vârstei este o experiență extraordinară. Eu mă prefer pe mine cea de acum, cu toată experiența asta, cred că am devenit și mai înțeleaptă, știi?
Știu cine sunt, ce vreau, încotro merg.
Ai îngrijorări legate de viitor – familie, copii?
Da, uite, m-am gândit ce ar fi dacă ar avea copilul meu așa ceva. Am îngrijorări în ideea că mi-ar fi greu să spun cuiva – acum nu sunt într-o relație -, dar mi-e greu să mă deschid în legătură cu asta. Ultima relație serioasă, care a fost acum câțiva ani … Știa că am trecut printr-o depresie, că fac o injecție la câteva săptămâni, dar nu știa că sunt bipolară. Am o problemă cu a spune, a explica…
Ce le-ai spune celor care au în jur persoane care suferă de simptome psihotice? Ce le-ai sfătui? Dacă un prieten vine la tine și zice: uite, mama, fratele a pățit asta…?
Să nu se supere pe persoana aia, fiindcă nu e ea în momentul ăla, să le fie alături, să fie acolo. Atât. Să fie acolo, să nu renunțe. Le-aș mai spune că nu e un capăt de țară, că se rezolvă.
Un interviu realizat de Iulia Marin în cadrul proiectului Spring Tides, o inițiativă a Alexandrei Bălășoiu integrată în programul 4 Corpuri – colectiv pentru dans, un program multianual coordonat de Fundația Gabriela Tudor și co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național. Programul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul programului sau de modul în care rezultatele programului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.
