EnglishAndrei Nistor are 44 de ani și este președintele Asociației Equilibrium, fondată în ianuarie 2016, organizație care sprijină persoanele ce suferă de tulburare bipolară și depresie. Nistor s-a confruntat el însuși cu psihoza, în urmă cu zece ani, iar astăzi se consideră un norocos.
Andrei Nistor este unul dintre pacienții cu tulburare bipolară care a primit inițial un diagnostic greșit, și anume de schizofrenie. A suferit două episoade psihotice, pe al doilea la scurtă vreme după ce a renunțat la tratament, acesta din urmă având o manifestare într-atât de puternică, încât a început să alerge dezbrăcat prin București.
Acum, Andrei este stabil de ceva vreme și crede că “principalii factori” care au contat în revenirea lui au fost oamenii: familia, prietenii și colegii.
Primul episod a debutat în anul 2011, în timp ce se afla în avion, în drum spre Munchen. A fost internat acolo și medicii germani l-au diagnosticat cu schizofrenie.
Al doilea s-a petrecut în București, iar medicul român care l-a diagnosticat cu tulburare bipolară lucrează acum cu el, la Asociația Equilibrium.
Redăm, în continuare, interviul cu Andrei:
Ce vârstă ai acum și când s-a declanșat primul episod?
Am 44 de ani, iar primul episod s-a declanșat în 2011.
Cum s-a schimbat viața ta în urma episodului?
În urma primului episod, nu pot să zic că mi s-a schimbat viața foarte mult, fiindcă eram în faza de negare, adică mi s-a întâmplat odată, cine știe ce o fi fost… Surmenaj, m-am consumat prea mult în perioada aia? Cine știe? La primul episod, a fost vîrful episodului psihotic în avion (n.r.: primul episod maniacal al lui Andrei a debutat în anul 2011, în timp ce era în drum spre Munchen, Germania, unde a fost inițial internat și diagnosticat greșit).
Apoi la al doilea, m-a prins pe aici, prin București. Am alergat dezbrăcat prin București, pe străzi, încercând să sar peste mașinile care veneau din față.
Cum a fost întâlnirea cu sistemul medical?
Am avut norocul să fiu tratat foarte bine, chiar în București, nu pot să mă plâng de sistemul medical românesc, pentru că n-am avut o experiență negativă cu acest sistem, din contră. Doctorița la care am nimerit în 2013, care m-a tratat de când am fost internat, cu Salvare și poliție, este acum doctorița asociației (este vorba despre Asociația Equilibrium – n.r.). Cumva, lucrurile au evoluat din momentul în care ne-am cunoscut și până în ziua de astăzi, când o bună parte din pacienții dânsei sunt dintre cei care vin la noi în asociație.
Unii dintre cei cu care am vorbit ne-au spus că internarea a fost traumatizantă.
Da, contează foarte mult unde nimerești, la cine nimerești când ești internat, asta mi-a confirmat și doctorița asta a mea, că e o chestiune de noroc – în ce secție, la ce medic ajungi, cum se poartă și așa mai departe. Nu am o experiență negativă, din fericire, legat de felul în care am fost tratat în spital, dar știu că mulți au avut experiențe negative legat de felul în care au fost tratați în spital.
Ai observat, înainte de episoade, un soi de perioadă de tranziție spre episodul psihotic, niște schimbări în felul în care procesai emoțional sau cognitiv anumite situații? Poți să ne descrii puțin?
Da, simțeam o oarecare irascibilitate, urmată de nevoia de a face cumpărături, energie foarte multă, logoree, abordam lumea… Aveam povestirile mele pe Facebook, lumea mă urmărea, erau captivante povestirile, promiteam următorul episod și așa mai departe. Și am avut… Observasem că e ceva în neregulă, dar starea e una de bine, cumva e o capcană în care te afunzi ușor-ușor. Dacă nu dormi o noapte, nu e o problemă, cu toții mai sărim câte o noapte de somn de Sărbători, dar când nu dormi patru-cinci nopți, zile la rând, creierul deja nu rezistă, nu poate să funcționeze cu insomnia asta prelungită.
Cât a durat perioada asta de tranziție?
Cam cu două-trei săptămâni înainte de episodul psihotic au apărut primele semne – agitație, întreruperea frecventă a somnului -, cam două săptămâni cred că ar fi cel mai corect.
Ai avut un diagnostic de bipolaritate din prima clipă?
Nu, la primul episod psihotic inițial mi-au pus diagnostic de schizofrenie, dar nu au știut ce se întâmplă cu mine. Deci, pur și simplu am avut… Nu știu dacă deliram neapărat, nu cred că deliram, dar vorbeam prostii, eram… Făceam prostii. Mi-au adus niște pastile, nu le-am luat, le-am aruncat în toaletă. Îmi stingeau lumina, îmi aprindeau lumina, nu mă lăsau să dorm ca să vadă dacă mă enervez, nu știu exact.
Mă vedeau pe niște camere, undeva, separat, vedeau exact cum reacționez și, mna. Dar, cumva, experiența din Germania a fost una impresionantă, pentru că.. mă rog, a fost pe bani totul, că nu eram asigurat, n-aveam asigurare în momentul respectiv și a trebuit să plătesc, dar s-au purtat cu mine ireproșabil, deci totul a fost incomparabil cu ce se întâmplă aici, dar și aici e ok în multe zone, pe partea asta de psihiatrie. Adică sunt medici dedicați care știu să facă meseria, care nu-și fugăresc pacienții, zece minute – ia rețeta și pleacă, vezi-ți de treabă și așa mai departe. Un medic trebuie să aloce timp pentru pacienți, măcar o dată pe lună, o jumătate de oră-o oră, să stea de vorbă cu persoana respectivă, să își dea seama dacă sunt schimbări în comportament, în gândire, în comportament, în gândire.
Ai suferit de depresie când ți-ai dat seama ce s-a întâmplat?
Nu, în cazul meu, nu, eu am avut episoade depresive înainte de a se declanșa bipolaritatea, în urma pierderii unui job și apoi din cauza unei fete. Eram într-o relație cu o fată și am picat, de două ori, destul de nasol, adică…
Nici nu mi-am dat seama că sunt depresiv, credeam că e o tristețe profundă, așa, nu m-am ridicat din pat două-trei săptămâni, nu mai mâncam, nu mai beam, eram la limita supraviețuirii, slăbisem foarte mult. Episoadele majore depresive le-am avut înainte.
După, am avut perioade în care am fost mai trist, să zicem, sau ușor depresive, dar nicidecum severe, adică sunt într-o situație fericită, pentru că mulți dintre cei de la noi de la asociație au experimentat depresia mai ales după episoadele maniacale, imediat după episoadele maniacale au apărut episoadele depresive majore, severe.
Ai luat antipsihotic?
Da, din 2011 încoace, am schimbat mai multe pastile, destule medicamente, în momentul de față iau antipsihotic și stabilizator de stare. Și iau de ceva ani.
Și ai avut efecte adverse de la pastile?
Da, am avut, am avut. Uite, un antipsihotic injectabil îmi dădea un tremur al picioarelor, un bătut din picioare des și, în momentul în care vorbeam, scoteam limba. Cumva, mna, era… Asta-mi aduc aminte și mi-a zis medicul că se poate întâmpla și s-a întâmplat – umezeam buzele în timp ce vorbeam și băteam din picioare, dădeam din picioare.
Și ți le-a schimbat?
Da, da, imediat. Plus lipsa libidoului – nu mai simțeam nimic, nu mai…
O erecție, să zic așa, era un vis și atât, nicidecum… Dar din cauza medicamentelor.
O altă experiență a fost cu o altă pastilă care este antiepileptic, de fapt, și are și o latură antidepresivă, o componentă antidepresivă și am avut după cele două episoade, o experiență de intrare în alt episod, dar l-am controlat din timp cu pastila asta. Era început de episod maniacal, doar că l-am controlat, m-am dus repede, m-am internat o săptămână, fără să fie cu psihoză, da?
Deci, a fost controlabil, pentru că după al doilea episod, întâmplându-se a doua oară, am început să cochetez cu acceptarea bolii și cu grija față de ceea ce înseamnă o igienă a vieții – vorbim de somn, de mâncat, de tot ce înseamnă activități, o igienă care se cere a fi utilizată în cazul tulburării bipolare.
Experiența m-a învățat că acceptarea este foarte importantă și, ulterior, grija față de propria persoană, din punctele astea de vedere pe care le-am enumerat mai devreme, e la fel de importantă.
A durat mult recuperarea?
Poate la al doilea episod a mai fost mai lungă. La primul, am ieșit din spital și m-am dus la muncă. La al doilea, a fost ceva de ordinul lunilor de zile în care a trebuit să stau liniștit să-mi revin. Am avut noroc în același timp pentru că, în spital, fiind am cerut-o pe soția mea de nevastă, în august 2013 și ne-am căsătorit în septembrie, la o lună distanță. Avem doi gemeni de șase ani jumate aproape, suntem bine, n-avem niciun fel de problemă.
Ai mai avut episoade după cele două?
Cel menționat mai devreme, controlat, s-a manifestat prin fuga de gânduri. O sunam pe soție, o rugam să mă țină la telefon… Eram în mașină, în oraș, nu mă simțeam bine deloc, mergeam de la un spital la altul, aveam impresia că mor și niciun medic nu-mi zicea ce am, ziceau că n-am nimic – la Floreasca, doctorița de familie, am fost peste tot unde putea ajunge și de fapt era început de episod maniacal.
Cum a decurs viața profesională?
Când am avut al doilea episod, s-a întâmplat să se închidă banca la care lucram, am primit salarii compensatorii, m-am descurcat o perioadă așa, ulterior am avut tentative să mă angajez, nu am reușit, motiv pentru care m-am descurcat de acasă, cu niște canale de youtube, am făcut muncă de acasă.
Ce crezi că a contribuit la recuperarea ta?
Mediul, pastilele potrivite, doctorița, psihoterapia făcută… Mediul însemnând anturaj, familie, prieteni, astea sunt principalii factori de revenire. Am și acum relații… cu prietenii care au rămas, e o prietenie în care ei mă consideră absolut normal și mă tratează ca pe o persoană lipsită de vreo boală psihică, nici în interacțiunile cu persoane noi, dacă eu nu le spun că sunt diagnosticat cu tulburare bipolară, nu trădez în niciun fel faptul că aș fi bolnav.
Te-ai simțit vreodată stigmatizat?
Nu m-am expus și neexpunându-te, nu te stigmatizează nimeni, că nu se știe de tine, dar am experiența celorlalți care au fost stigmatizați și când am făcut asociația, în 2016, am început să intru în relații cu persoane cu tulburare bipolară și depresie, sunt cam 1000 de beneficiari pe care i-am numărat eu, cred că mai mult de 1000, ceea ce nu știu dacă e puțin, mult, dar sunt oameni care mi-au spus ca datorită mie și asociației sunt încă vii azi. Mi se pare o declarație supremă, nu știu – adică cineva spune că i-ai salvat viața cu totul.
Ce le-ai spune celor care au în jur persoane care trec prin psihoze?
Ce le-aș spune persoanelor celor care sunt în jurul celor cu psihoze? Să nu îi lase, să nu dispară de lângă ei, să fie lângă ei, să empatizeze cu ei, să îi susțină, să le asigure suport, pentru că e o boală ca oricare alta și nu am ales niciunul dintre noi să avem această boală. Suntem în primul rând oamenii care suntem fără aceste boli, nu suntem bolile respective, sunt niște boli ca oricare altă boală care s-au lipit de noi și oamenii trebuie să înțeleagă că li se poate întâmpla chiar lor și că ar trebui să îi trateze pe cei cu astfel de probleme cum și-ar dori ei să fie tratați.
Ți-ai făcut griji legate de viitor?
Da, da, dar am avut prieteni apropiați, familie, îmi ușurează mult, nu știu, îmi ușurează gânditul ăsta la viitor cumva, mi-l fac mai luminos viitorul. Dar cei care sunt singuri, pentru ei problemele sunt altele, sunt legate de viitor pentru că vorbim de un angajator care dacă află că ești cu tulburare bipolară sau nu te angajează sau te marginalizează, nu mai ai șanse egale cu ceilalți.
Și la carnetul de șofer, trebuie să mergi la comisii de evaluare… E posibil să rămâi fără niște drepturi, cunosc două persoane care au rămas fără carnet în urma episoadelor psihotice, manie cu psihoză și e posibil să rămână fără carnet definitiv. Și la angajator, și cu carnetul… Trebuie să mințim, să declarăm că nu avem nicio boală psihică, că nu suntem loviți de soartă ca să avem șanse egale, altfel societatea nu prea înțelege ce se întâmplă și nu reacționează în favoarea persoanelor respective, din păcate.
Că vorbim de marginalizare, drepturile nu sunt egale, categoric, izolare… și așa mai departe.
Ție ce ți-a adus înființarea asociației?
Cu toată lumea care a venit am avut o discuție, cunosc experiențele, sunt experiențe grele ale celor care m-au căutat, la limita supraviețuirii pentru o parte dintre ei, dar mi-au întărit sentimentul de acceptare în momentul ăsta și m-au călit din punct de vedere al viitorului, să zic așa, al perioadelor următoare din viața mea, pentru că sunt în gardă mereu, fie că vorbim de episoade maniacale, fie că vorbim de episoade depresive, am învățat din experiențele celorlalți și știu să mă protejez, am învățat cum să nu mai am parte de vreun episod maniacal. La cele depresive e mai greu, dar cele maniacale dau semne timpurii, deci cumva, dacă conștientizezi faptul că nu mai dormi bine sau deloc, e clar că ai o problemă și trebuie să te adresezi urgent unui medic care să intervină cu tratament.
Aș adăuga faptul că nevoie de o asociație de genul ăsta e foarte mare, lumea nu are curaj să ni se adreseze, pentru că îți trebuie puțin curaj să pui mâna pe telefon și să spui că ai o problemă în condițiile în care ți-e teamă să nu se afle la muncă, să nu afle anturajul în unele cazuri.
Lumea nu prea are curaj. Sunt multe persoane chiar în funcții publice înalte care suferă de tulburare bipolară și nu se știe de ele tocmai pentru că e totul ascuns și secretizat ca să nu se afle, ca persoanele respective să nu aibă probleme ulterior.
Ce reacții ai primit după ce te-ai expus?
Nu pot să zic că am avut ceva de câștigat din expunere, nici de câștigat și nici de pierdut, n s-au schimbat prea multe date în povestea mea, pot să zic că ajută foarte mult. Îi ajută pe cei care nu au curaj să vadă pe cineva care vorbește deschis despre boala asta, să urmărească experiența lui și așa mai departe. Foarte multă lume dintre cei care m-au căutat m-au văzut în interviuri, m-au cunoscut bipolar deja.
Cred că s-a întâmplat ceva bun, de fapt.
Sunt caz fericit, recunosc – lucrurile din viața mea s-au așezat în asemenea fel, încât am control asupra lor, asupra vieții mele, nu pot spune că n-am un viitor în față care nu ar putea fi strălucit din cauza bolii, sub nicio formă.
Un interviu realizat de Iulia Marin în cadrul proiectului Spring Tides, o inițiativă a Alexandrei Bălășoiu integrată în programul 4 Corpuri – colectiv pentru dans, un program multianual coordonat de Fundația Gabriela Tudor și co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național. Programul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul programului sau de modul în care rezultatele programului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.
