EnglishPe Ana (nu este numele ei real – n.r.) am cunoscut-o într-o zi de iarnă ploioasă. O fată frumoasă, blândă, cu accese de voioșie spontane, așa am văzut-o prima dată.
A doua oară, când ne-am “întâlnit” pe Skype, pentru interviu, era schimbată. Nu se simțea bine, a mărturisit. Distanța dintre cele două întâlniri fusese de câteva săptămâni.
Ana spune despre ea că a fost dintotdeauna “introvertită” – prefera să îi lase pe ceilalți să vorbească, iar când venea rândul ei, devenea anxioasă. Ceea ce o făcea să se simtă bine era desenul. În adolescență, desena ore în șir, în general, portrete. Pe unele le făcea cadou prietenilor, de ziua lor.
“În liceu, desenam și eram atât de prinsă, încât nu mâncam, stăteam ore bune fără pauză și chiar mă simțeam împlinită, deși vedeam că nu e un portret super corect din punct de vedere tehnic, dar nu aveam problema asta, că nu a ieșit perfect, mă simțeam împlinită doar că desenam și îmi plăcea procesul.”
Mama ei, spune ea, a fost de asemenea diagnosticată cu tulburare bipolară, însă “nu vrea să creadă”. Relația lor a avut și ea de suferit din acest motiv.
“În liceu, prin clasa a zecea, au început insomniile, am fost la psihiatru, însă era și mama în cabinet și la toate întrebările doctorului răspundea mama.”
Psihiatrul i-a prescris Anei un medicament împotriva anxietății despre care crede că a ajutat-o.
“Am observat că eram și mai ok, mai veselă, mă simțeam mai bine psihic. Însă, având experiența aia de la consult în care nu prea am vorbit eu, nu prea am simțit conexiunea cu medicul și mi s-a părut că mi-a dat pastile și gata, n-am revenit la alt consult, cum era cazul. Am luat o săptămână și ceva, apoi nu am mai luat. La psiholog cred că mi-am dat seama că era vorba de depresie, nu de ce credeam înainte, că am un an bun și unul prost.”
Ana a terminat liceul, a intrat la facultate. Dar gândurile negre persistau, iar ea nu știa cum să le facă față.
“Aveam gânduri că aș vrea să mă calce mașina să nu mai am responsabilități la facultate și imagini în care îmi făceam rău deja, dar cumva erau imagini nu la care mă gândeam eu, ci ele îmi veneau, fără să mă gândesc eu la ele. Nu le voiam acolo, pur și simplu îmi apăreau. Înainte de asta, în noiembrie-decembrie, a fost o perioadă destul de agitată. Ba eram activă, agitată, ba mă lovea depresia și eram tristă.”
Aniversarea celor 23 de ani proaspăt împliniți a prins-o în spital. Astăzi, își dă seama că, pe lângă perioadele de agitație și cele depresive, avea și gânduri paranoice. Se întreba dacă telefonul îi este ascultat, de pildă.
Spera să găsească în spital pe cineva cu care să discute despre cauzele tuturor acestor stări, despre traumele suferite pe care a preferat, în cursul discuției noastre, să le țină sub tăcere.
În zilele în care a fost internată, nu s-a întâlnit însă nici măcar o dată cu un terapeut al spitalului la care a mers de bunăvoie.
Pentru că era atât de deprimată, medicii i-au prescris și antidepresiv, deși Ana spune că, din întrebările pe care i le adresau, probabil nu și-au dat seama că este vorba despre bipolaritate, nu doar despre depresie.
“Mă așteptam să se vorbească mai mult cu mine, să povestesc de ce sunt depresivă, chiar credeam că va fi și un psiholog la mijloc, mă așteptam la mai multă comunicare, să aflu mai multe informații de la ei, să pună întrebări ca să afle de ce eram acolo. Adică, faptul că nu au comunicat cu mine prea mult… Nu pot da un rating prea bun. Mi s-au părut puțin cam dezinteresați.”
A ieșit din spital simțindu-se mai bine, apoi “prea bine”. Dormea câte cinci-șase ore pe noapte și se trezea simțindu-se odihnită și energică, vedea lumini și culori și, tot timpul, mintea îi producea idei peste idei, pe care le credea extraordinare, revelații. Multe dintre mesajele ascunse pe care credea că le identifică în melodiile trupelor favorite sau în aceste izbucniri de inspirație aveau legătură cu spiritualitatea, cu Divinitatea.
“Îmi dădeam seama că ceva nu e în regulă, dar mi se păreau niște schimbări în bine. Normal, să dormi două ore pe noapte nu e o schimbare în bine și să ai astfel de gânduri care pe mine mă făceau să mă simt eliberată – că există Dumnezeu…”
În mai puțin de două săptămâni, a revenit la spital, în plin episod psihotic.
În ziua în care a ajuns din nou la spital, psihoza ei se manifesta din plin.
“Mi se părea că fiecare melodie îmi spune câte ceva, că șoferii se uită la mine și credeam că sunt urmărită, dar nu în sens negativ – era ca o paranoia pozitivă, credeam că au grijă de mine, că fiecare mașină era trimisă de cineva. Luam totul metaforic, făceam foarte multe analogii și analogiile începuseră din decembrie”.
Când a ajuns în fața blocului în care locuia, Ana se aștepta ca iubitul ei, cu care comunica destul de puțin în acea perioadă, să o ceară în căsătorie.
Un vecin, observând starea în care ea se afla, a hotărât să cheme poliția.
“A venit și Salvarea, a coborât și prietenul meu. El părea foarte uimit, nu înțelegea ce se petrece, eu credeam că face parte din joc (n.r. – jocul pe care Ana credea că, parcurgându-l, va fi cerută în căsătorie) și așa am ajuns la Obregia.”.
A ajuns la camera de gardă a spitalului la patru dimineața și a fost internată nevoluntar, adică fără acordul ei, pe răspunderea iubitului.
“Mi-au dat ceva să beau, am băut, am adormit, nu mi-am dat seama când am adormit, m-am trezit în altă cameră, cu o colegă. M-au dus cu o mașinuță de la camera de gardă la secția unde am rămas, asta am ținut minte. Am fost internată într-o rezervă mică.”
Interacțiunile cu colegele de salon erau, la rândul lor, bizare, fiindcă, așa cum povestește ea, “fiecare era acolo pentru altceva”. Iar mai târziu, au apărut și accese mai degrabă violente.
În rezerva de “închiși”, nu avea acces la ceasuri, nu știa uneori cât timp a trecut. Bătea uneori la ușa la care colegele sale băteau pentru a cere țigări și întreba dacă este șase după-amiaza sau șase dimineața. Era luna februarie.
“Până să ies din spital, cu puțin înainte, încă eram paranoică, încă credeam anumite chestii, n-am zis asta doctorilor. Eram conștientă, poate, uneori, că nu primesc nu știu ce mesaje, îmi puneam întrebări, comunicam doctorilor.”
După ce a fost externată din spital, starea ei de neliniște a persistat. În plus, simțea o goliciune sufletească.
“Am avut multe efecte adverse de la medicamente în spital și după, dar încă eram în psihoză când m-am dus la facultate. Credeam că ce se vorbește la curs îmi spune mie ceva, doar că eram de la medicamente destul de sedată, mă simțeam obosită, mă trezeam dimineața, dar după câteva ore, iar dormeam. Mă mișcam mai greu, aveam dureri musculare, nu mai vedeam clar, în spital mi-a fost greu să citesc, dar și apoi vedeam foarte blurat scrisul. Eu aveam probleme cu ochii, dar de la depărtare. Simțeam că nu simt nimic, mă simțeam goală, era clar că sentimentele și emoțiile îmi erau inhibate.”
După episodul psihotic, Ana a intrat în depresie. O depresie care este comună în rândul celor care pierd contactul cu realitatea și care apare în momentul în care pacienții încep să se “trezească” din acea stare care seamănă, întrucâtva, cu un vis. Un vis cu ochii deschiși.
Faptul că studiile au fost afectate de problema psihică a fost încă un impediment – îi era rușine că, dintr-o “studentă integralistă”, așa cum se descrie, a trebuit să repete un an de facultate.
“Am fost mereu sub linia de plutire”, crede ea.
A fost sfătuită să țină ascunsă boala – cei apropiați știau, însă colegii, nu. Iubitul ei de atunci le spusese că a avut o răceală.
“De înțeles, nu cred că m-a înțeles nimeni, cum nici eu nu am înțeles până mai recent. Nefiind în pielea mea, ți-e greu să îți dai seama. Mi-a trebuit multă terapie să accept că am făcut anumite lucruri.”
A primit ajutor de la familia prietenului ei. A stat chiar de una singură la el acasă, cu părinții lui.
“Exista empatie, nu pot să zic că toate răspunsurile au fost de neînțelegere.”
La un an după internare, prietenul ei s-a despărțit de ea, iar ea a intrat într-un nou episod despre care crede că era maniacal și care a durat în jur de o lună. Iar după el a urmat depresia pe care medicul ei a tratat-o cu antidepresiv. Era primăvara lui 2018, iar toamna a intrat din nou într-un episod de manie.
De câțiva ani, Ana face însă și terapie, pe lângă tratamentul medicamentos. Crede că terapeuta ei a ajutat-o mult și că, în general, terapia e de ajutor dacă găsești psihologul potrivit.
“Ce mă ajută cu noua terapeută e că vrea să fac distincția între patologic și motiv din exterior. Când intru în depresie, dar am motiv serios la bază, care l-ar afecta și pe un om normal, considerăm că e o depresie normală și o rezolvăm. Important e să nu apară o depresie care să nu știi de unde a venit. Mă mai lovea înainte un val de tristețe, brusc, în timpul cumpărăturilor și, până ajungeam acasă, simțeam că mor pe stradă.
Nu eram conștientă de diferența asta, între o depresie venită din nimic și una provocată de un anumit motiv. Îmi dau seama că marile depresii au urmat după motive mai la suprafață sau mai subtile, declanșatoare cum ar fi că repet anul… ”
Progresul Anei nu a fost o linie dreaptă. De altfel, ar fi o iluzie să credem că, într-o tulburare psihică, nu putem merge decât înainte.
“Per total, a fost un progres, chiar dacă mai făceam doi-trei pași în spate. Cred că era o cărămidă în plus mereu – de la ce mai învățam la psiholog la faptul că de data asta am conștientizat că am o problemă, am început să îmi dau seama singură când nu-s ok, când nu dorm, când sunt agitată și prin telefon îmi spune ce medicament să scot, ce medicament să iau mai mult.Când apărea ceva punctual, încercam să rezolvăm și din medicație, și la terapie.”
Astăzi, Ana se străduiește să își regăsească pasiunea pentru desen, stinsă în urma acestor episoade, și să descopere cum să trăiască atunci când, în cuvintele ei, sunt “multe variabile schimbate”:
“Ca să ajungi la un desen bun trebuie să dai mai mult timp. După episod, nu mai aveam răbdare, nu mai desenam ore în șir, abia desenam câteva zeci de minute, mereu mi se părea că nu e destul de bun și probabil că… Nu o mai simțeam ca pe o pasiune, nu mai simțeam liniștea și pasiunea de a desena. M-am forțat să desenez ca să nu simt că am pierdut hobby-ul preferat, dar nu a mai fost la fel. (…) Trebuie să învăț să merg din nou. (…)”
Un interviu realizat de Iulia Marin în cadrul proiectului Spring Tides, o inițiativă a Alexandrei Bălășoiu integrată în programul 4 Corpuri – colectiv pentru dans, un program multianual coordonat de Fundația Gabriela Tudor și co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național. Programul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul programului sau de modul în care rezultatele programului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.
