EnglishExistăm, cu toții, între doi “poli” emoționali, extreme la care, adesea, nu ajungem niciodată – iar asta nu este, de regulă, nici vina și nici meritul cuiva. Pentru că, în general, declanșarea unei afecțiuni psihice este dependentă de atât de mulți factori, dintre care unii incontrolabili, încât ne putem revolta doar față de hazard.
Printre noi trăiesc însă oameni care au călătorit, de-a lungul vieții, la Polul Sud și la Polul Nord al emoțiilor umane, nu doar o dată.
Acești oameni și-au văzut mintea spintecată de propriile-i extreme – ca un magnet care, nesuportându-și energia, explodează. Unii dintre ei se confruntă cu rușinea de a fi fost diferiți, cu lipsa de empatie a celor care nu își pot închipui cum arată Antarctica depresiei în care nicio urmă de viață nu poate supraviețui, ci rămâne înghețată, cum se simte lava fierbinte a unui vulcan care erupe o energie mistuitoare.
Singura manieră de a înțelege, măcar în parte, poveștile care urmează este să ne uităm la noi și să descoperim, pe rând, cel mai trist și înfricoșător moment din viața noastră, apoi, pe cel mai fericit, dezinhibat și impulsiv dintre ele. Am fi putut rămâne oare în picioare la asemenea cutremure?
În cazul poveștilor de față, mințile s-au prăbușit. Apoi, oamenii cărora le aparțineau s-au apucat să le reconstruiască. S-au prăbușit din nou. Au reluat munca – poate le scăpase ceva?
Cei mai mulți dintre ei sunt stabili de ani de zile – dovadă că, în cele din urmă, medicina, terapia, eforturile lor și ale celor din jur au dat roade. A crede că, doar fiindcă un astfel de cutremur nu a apărut încă în viața cuiva, e semn că edificiul minții sale e stabil și puternic, e, uneori, doar o impresie.
Povestea de față este una dintre cele care confirmă asta și, pe deasupra, evocă speranță și încredere – speranța că oamenii se pot reconstrui, piesă cu piesă, ca un puzzle chiar și după dezintegrare. Și nu e o minune – de fapt, în cazul cuiva care suferă de tulburare bipolară, cu sau fără episoade psihotice, povestea este cât se poate de comună.
*
Alina (nu este numele său real – n.r.) are 30 de ani, o slujbă stabilă și trăiește într-un apartament undeva în sudul Bucureștiului, cu ieșire la bulevard. Mă primește, într-o zi de iarnă târzie, în bucătăria din locuința ei închiriată.
Își vede viața împărțită în două: dinainte de primul episod psihotic și după.
Acum, viața ei a devenit “o altfel normalitate”. Această “altfel de normalitate” presupune, de fapt, grijă față de ea însăși: este atentă să își regleze programul, astfel încât să se poată odihni cât are nevoie, urmează un tratament medicamentos și încearcă să evite excesele.
“Cred că eram un copil, un adolescent vioi, expansiv ca personalitate. Îmi făceam prieteni oriunde mergeam, vorbeam mai mult ca acum și aveam o bucurie de a trăi. După primul episod, asta a fost diferența cea mai evidentă în primul an. Unii nu mă recunoșteau imediat după episod. (…) Eram mai înceată la studiu, la tot, la tot aveam dificultăți și făceam totul mult mai greu, deci nu mai aveam agerimea aia pe care o aveam și bucuria de a fi printre oameni. Simțeam nevoia să mă retrag, să fiu singură, fiindcă aveam o stare de anxietate interioară care se manifesta și social, adică simțeam nevoia să nu prea mă vadă lumea.
Deci, din punctul ăsta de vedere, da: aș putea să-mi văd viața împărțită în două.”
Când ne gândim la mintea noastră, psihoza este un soi de “febră” a psihicului uman – o manifestare a ceva mai profund. Ea poate fi provocată de boli grave, precum schizofrenia, de tulburare bipolară, de tulburare schizoafectivă, dar poate veni la pachet și cu tulburări de personalitate precum tulburarea borderline ori cu tulburări afective precum depresia.
Alina crede despre ea că a fost un adolescent și un copil ca toți ceilalți. A săpat o vreme în trecutul ei pentru a identifica orice ar fi putut semnala o problemă ulterioară, dar nu a găsit nimic care să pară ieșit din comun. Avea uneori trăiri mai intense, în adolescență.
Primul episod psihotic s-a întâmplat în primul an de facultate. Avea examene, era stresată din cauza lor, spune că “lua totul mult prea în serios” și își făcea griji constant. Trăia într-un cămin pentru studenți și, acolo, a întâlnit un băiat de care s-a atașat “de pe o zi pe alta”. Băiatul, spune ea, era însă mai indecis – părea că îi acordă atenție, dar într-un mod aleatoriu. Transmitea, cu alte cuvinte, semnale mixte. Iar, pe măsură ce ea a devenit tot mai atașată, el s-a distanțat și, în cele din urmă, s-a apropiat de o altă fată – o poveste poate clasică, obișnuită pentru studenție.
Dar, când Alina l-a văzut cu altă fată, a avut un sentiment foarte puternic, un șoc.
Acest șoc ea îl descrie astfel:
“Din ziua aia, n-am mai dormit. Adică efectiv am simțit că s-a rupt ceva, mi s-a rupt filmul la nivel cognitiv. Am intrat în cameră, în camera de cămin, m-am pus în pat, mi-era frig tot timpul, încercam să mă învelesc, nu-mi trecea frigul, mă duceam la duș cu apă fierbinte, nu trecea frigul… De atunci, am început să intru în declin.”.
Timpul face diferența în astfel de cazuri în ce privește recuperarea – cu cât episodul psihotic este mai scurt, cu atât recuperarea va fi mai rapidă.
Alina spune că a trecut prin mai multe stări – hipomanie, manie, halucinații.
“A fost o perioadă destul de lungă până să primesc ajutor și am primit ajutor forțat. Deja aveam halucinații în momentul ăla și era foarte vizibil. Eram ruptă de realitate când am primit ajutor și, dacă primeam ajutor mai devreme, sigur recuperarea ar fi fost mult mai ușoară. Eram un caz destul de grav când am ajuns în spital și, mă rog, am ajuns cu ambulanța..”
Mania este unul dintre simptomele comune ale tulburării bipolare, unul dintre cei doi poli despre care vorbeam la începutul textului – erupția vulcanică de energie, o stare de suprastimulare psihică în care subiectul, de regulă, este euforic.
În perioada în care ea a început să experimenteze mania, colegii de cămin ai Alinei, alarmați de comportamentul ei, au chemat o ambulanță.
A ajuns, astfel, la un spital de psihiatrie, internată nevoluntar. Asta înseamnă că, practic, statul a luat-o în grijă fără ca ea să ceară asta, considerând că îi lipsește discernământul pentru a putea avea grijă de ea.
Experiența de la acel spital a rămas “cea mai neagră” din viața ei – a fost internată laolaltă cu alte câteva persoane, fiecare cu o patologie diferită. Fără să poată înțelege ce se întâmpla, se confrunta zilnic cu paranoia, fiindu-i teamă de medicul care trebuia să o îngrijească.
Dar, spune ea, cea mai dificilă experiență a fost internarea alături de alte persoane, o practică obișnuită în secțiile de psihiatrie.
“Pe lângă faptul că eram cu toți oamenii ăștia, era un abuz de nedescris. Toată lumea urla în același timp, te sedau cu trei tipuri de tranchilizante diferite ca să dormi și nu reușeai să dormi profund, fiindcă auzeai mereu urlete, nu dădeau dopuri de urechi. Auzeam mereu pe cineva urlând. (…) Plus de asta, eu nu eram în stare să păstrez nicio portocală, niciun hanorac, totul se fura. Fiind așa cum eram, psihotică, sedată, amețită, se profita de asta.”
După experiența de la acel spital, care era unul de provincie, a ajuns la București, la Spitalul Obregia, unde a mai fost internată câteva zile. Condițiile, spune ea, au fost diferite, în sensul că Spitalul Obregia a părut decent în comparație cu cel de provincie.
Adevărata provocare a început însă când a ieșit din spital. Halucinațiile dispăruseră, ea era încă în recuperare.
“Dormeam 14 ore pe zi, nu mai eram om. Eram legumă, aveam privirea încețoșată, tulbure, eram înceată, sacadată. Mi-a fost greu să îmi regăsesc bucuria de a trăi. Îmi era frică să merg singură pe stradă, mă simțeam foarte confuză. Zgomotul mă deranja, zgomotul mașinilor pe străzi. (…) Simțeam creierul mai încet, mai obosit. Când am început să iau antipsihotic, m-am îngrășat foarte brusc, 17 kilograme în mai puțin de șase luni. Îmi dădeau o agitație psihomotorie, nu suportam să stau așezată. Primele trei-patru luni după externare nu puteam sta jos, aveam tendința să mă agăț de oameni, să stea cu mine.”.
Cu toate astea, spune ca a “refuzat vehement” să facă o pauză.
“Doar o lună am fost off, cât am avut episodul și, deja pe 1 aprilie, m-am întors la facultate. În vară am dat toată sesiunea și am luat note mari, dar mi-a fost de trei-patru ori mai greu. Mama a venit cu mine în cămin, m-a ajutat, repeta cu mine, doar așa am reușit să dau sesiunea.”
O altă senzație a fost aceea că mintea ei regresase.
“Simțeam că am nevoie de mai multă grijă și supraveghere, ca și cum am scăzut în vârstă câțiva ani. Asta a fost chestia mai pregnantă, să zic așa. La facultate, la fel, am zis: Mama, dacă nu vii să stai cu mine, nu pot da sesiunea. Aia a fost singura perioadă din viață când simțeam că am nevoie de dădăcire și să nu fiu lăsată singură. Au fost grele, mai ales, primele șase luni după internare, cea mai grea perioadă din viața mea, mai grea ca psihoza însăși”.
După alți doi ani, a avut un al doilea episod. A fost internată într-un spital de acolo.
O diferență importantă între sistemul din Marea Britanie și cel din România este și faptul că, odată externat pacientul, el este vizitat acasă, periodic, de o echipă de specialiști care se asigură că rămâne bine.
“Când m-am externat, aveam cumva obligația, față de Ministerul Sănătății al lor, să mă vadă o echipă în fiecare zi timp de o săptămână acasă, se numea Homecare Crisis Team. Mă sunau sau veneau acasă să vadă că îmi iau medicația și că sunt ok. Nu știu, dar a fost o experiență foarte ok și acolo am primit diagnosticul oficial, tulburare bipolară I – manie cu elemente psihotice.”
Ultimul episod l-a avut în decembrie 2016, în România. A mers de una singură la spital.
“Ăsta ar fi sfatul meu – pentru cei care recunosc tabloul clinic, se știu bipolari și au senzația că e posibil să facă un episod, cereți ajutorul! Nu vă fie frică! Sunt mult mai mari daunele după. Plus că, în timpul unui episod, se distrug multe procese acolo. Eu pe al treilea aproape că nu l-am avut. La muncă le-am zis că am avut o gripă, n-am avut nimic, n-a știut nimeni. Atunci, nici n-am mai avut chestia aia, că nu mai simțeam nicio bucurie, fiindcă m-au trecut pe litiu. N-am mai scos litiul de atunci.”
Litiul este un medicament din clasa stabilizatoarelor emoționale, recomandat persoanelor cu tulburare bipolară. Nu se găsește în România, așa că Alina îl cumpără, pe bază de rețetă, din străinătate.
Debutul bolii a venit pentru ea cu rușine. Între timp, spune că a acceptat ceea ce i s-a întâmplat.
“Acum sunt mai deschisă, nu mai ascund ca fiind ceva foarte tabu, doar că nu intru în detalii, o țin mai mult factual: sunt bipolară, iau tratament de ceva ani și am nevoie să dorm. Sau, dacă sunt mai iritabilă, să nu o ia personal, că așa se manifestă boala.”
Se gândește uneori la efectele pe termen lung ale medicamentelor pentru corpul ei, dar crede că “merită” prețul pe care îl plătește pentru o minte sănătoasă.
“Nu cred că un episod e cel mai rău lucru care ți se poate întâmpla în viața asta. Să nu simți și să nu ai bucuria de a trăi mi se pare mult mai nasol decât un episod.”
Un interviu realizat de Iulia Marin în cadrul proiectului Spring Tides, o inițiativă a Alexandrei Bălășoiu integrată în programul 4 Corpuri – colectiv pentru dans, un program multianual coordonat de Fundația Gabriela Tudor și co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național. Programul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul programului sau de modul în care rezultatele programului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.
