Mă trezeam urlând și scoțând sunete de animale în somn

Când Florin (nu e numele său real – n.r.) s-a internat și a primit diagnosticul de tulburare bipolară, spune că “aproape” era rușinat de simptomele sale, că era un caz clasic, simplu de rezolvat pentru psihiatrie, deși stările sale erau departe de a fi fost echilibrate. 

Cunoaște foarte bine felul în care funcționează – ca o mașină care turează accelerația la maximum și, în depresie, frânează brusc – și, cu ajutorul terapiei a dezvoltat metode pentru a-și aduce emoțiile la suprafață și a le procesa așa cum se cuvine. Deși medicii i-au recomandat să ia pastile toată viața, Florin a hotărât în cele din urmă, cu ajutorul terapeutului său, să renunțe la medicamente în urmă cu un an. 

Primele nuanțe care i-au dat de gândit în ceea ce privește comportamentul său au apărut încă din copilărie, când și-a dat seama că are un nivel neobișnuit de energie, creativitate și inventivitate, dar nu s-a gândit, cel puțin nu atunci, că ar fi fost vreo excepție. 

“Mi se părea că asta e norma, că așa e toată lumea, că toți au lumile astea interioare creative. Cred că prin adolescență am început să observ cu greu, cumva, că parcă emoțiile mele sunt ceva mai puternice decât ale majorității oamenilor, dar nu știam de tulburări afective sau de faptul că există o boală de genul ăsta, nu auzisem de depresie sau de alte lucruri, doar am observat că emoțiile mele sunt mai intense.”, povestește Florin. 

Ca orice copil, avea sensibilități și reacționa la bullying. Diferența, crede el, a constat mereu în faptul că, spre deosebire de colegii săi, nu îi trebuia mult ca să izbucnească. “Săream la bătaie instant”, spune el.  

“Era o cauză, dar o chestie care te duce pe o scară de la 1 la 10, pe mine mă ducea la 80, foarte repede. La mine nu trebuia să insiști mult. M-am gândit că sunt impulsiv. Mi-am dat seama și că sunt mai sensibil emoțional, înainte de adolescență. Problema e că anxietatea era foarte puternică.”

Una dintre manifestările emotivității lui puternice s-a făcut simțită mai ales în relațiile cu sexul feminin. Florin s-a îndrăgostit prima dată în clasa a șaptea și, când a fost respins, a reacționat brutal, preț de scurtă vreme, după care s-a hotărât că “nu mai vrea să știe nimic” despre fata de care se gândea că se îndrăgostise. 

În liceu, spune că a început să studieze tehnici de seducție pentru a-și calma anxietatea pe care o resimțea în prezența fetelor. Parțial, a funcționat, dar unele temeri s-au accentuat. 

 “Cealaltă latură care a supraviețuit e cea care încurajează pur și simplu dezvoltarea personală, un punct în care devii natural atrăgător. Bineînțeles că sunt multe idei bune în comunitatea asta, m-a ajutat mult să mă formez, sunt multe obiceiuri bune pe care le încurajează, dar sunt și niște chestii… nu neapărat rele, dar foarte ușor de interpretat. 

Mie mi-a amplificat foarte mult anxietatea. Pe de o parte, a scăzut-o, pentru că am ieșit să vorbesc cu multe fete, dar m-a făcut să fiu foarte conștient de infidelitatea generală care e asociată cu relațiile și să fiu foarte suspicios în legătură cu femeile.”

“Mă gândeam că. dacă arăt orice fel de slăbiciune, într-un fel, o să fiu abandonat instantaneu. Sau dacă arăt mult.”, explică el. 

Pe lângă emoțiile puternice pe care le simțea în legătură cu fetele, Florin a început să aibă probleme și la școală – o anxietate la fel de puternică ce îl împiedica să obțină rezultatele dorite. Își amintește cum o profesoară l-a criticat pe motiv că ar fi fost leneș. 

“Nu am zis în momentul ăla că e nebună, m-am gândit că e ceva în neregulă cu mine, că nu sunt destul de bun și atunci a fost prima dată când am început să întârzii la școală, 10-20 de minute, aveam impresia că sunt dezorganizat, dar de fapt era anxietate foarte puternică pe care nu o conștientizam. Apoi, doar a crescut. În a șaptea întârziam o oră-două, deși nu mai aveam probleme la școală și, fiind mai relaxat, m-am descurcat, dar în liceu am avut probleme foarte mari cu anxietatea. (…)”. 

Viața sa se împărțea între prieteni, studiu și “obsesia”, cum spune el, relațiile cu sexul opus. Într-o astfel de stare, a cunoscut o fată care era, după cum zice, “reală”. 

“Mă iubea și voia să fie cu mine”, adaugă el. 

Relația a durat o vreme, dar apoi au apărut certuri și un șoc emoțional, iar Florin s-a trezit că emoțiile lui scapă de sub control. 

 “Dacă până atunci se simțea că sunt bipolar, aveam emoții puternice, eram anxios, ei, în momentul ăla, m-am internat. Nu s-a manifestat imediat, pentru că eram în stare de șoc, dar simțeam că ceva nu e bine, că vine furtuna. Apoi, au început episoadele psihotice. Nu mai puteam să dorm, tremuram în somn, orăcăiam, mă trezeam urlând și scoțând sunete de animale în somn.”

Actor de profesie, s-a gândit că are personalități multiple în clipa în care a văzut că mintea sa construiește, fără voia lui, personaje pe care le ocupă pe baza unor scenarii iraționale. 

“De fiecare dată când emoția era foarte puternică, personajul ăla prelua controlul. Acolo intervine psihoza. Aveam și eu un input conștient, dar eram ca într-un fel de transă când se întâmpla asta. A durat vreo lună-două, nu am fost la psiholog, dar apoi am zis că am nevoie. 

 Am fost la o terapeută trei ședințe, ca să-mi pună un diagnostic și să mă recomande mai departe, dar era terapeuta prietenei mele celei mai bune, nu puteam continua pe termen lung. Am sunat un terapeut, l-am văzut, a fost dragoste la prima vedere, încă sunt cu el. În primele două-trei zile, eram un bulgăre de nervi – cine dracului e ăsta, ia să văd dacă poate să facă ceva. Dar a mers bine relația cu el.”

Terapia nu a dat roade din prima – mai întâi, terapeutul avea nevoie să știe ce era de știut despre Florin așa că, vreme de șase luni, ședințele au avut mai ales un rol de calmare a pacientului. Pe lângă asta, terapeutul i-a recomandat, crede el, mai degrabă voalat să meargă la un psihiatru la care a și ajuns în cele din urmă. 

Ajuns la spital, medicul care l-a văzut l-a anunțat că îl internează. Deși Florin nu voia, în cele din urmă a rămas internat în jur de o săptămână. 

Până la urmă am stat o săptămână acolo. A încercat să mă convingă tipa de acolo că ar fi bine să mă internez, eu între timp încercam să arăt că sunt normal, doar că îmi tremura foarte vizibil piciorul de nervi. Mi-a spus că, ok, mă lasă să plec, doar că i-ar plăcea dacă aș veni joi – era luni atunci -, dacă aș veni joi să facem un control cum trebuie. Mi-a dat niște pastile. Mi-a spus să le iau până joi și să ne vedem joi, să discutăm. 

Joi nu am venit. 

Dar aveam pastilele. 

Nu le-am luat, am zis că n-am nevoie de pastile, am continuat terapia.”

Terapia neînsoțită de medicamente nu a funcționat însă, iar el a început să aibă emoții și mai puternice, gânduri tot mai intruzive. A luat până la urmă pastilele, care și-au făcut efectul în aproximativ jumătate de oră. Avea suficiente medicamente pentru patru zile, iar când s-au terminat, a hotărât să se întoarcă la spital să mai ia, fiind deja în pragul unui sevraj provocat de pastile. 

“Ne-am dus la spital, eu și prietena mea – după cearta aia, nu ne-am despărțit, doar ne-am certat foarte mult. La spital, m-am pus frumos la coadă – erau vreo zece oameni, era multă lume. Am zis: eh, e ok, așteptăm. Doar că pe măsură ce așteptam, sevrajul era tot mai puternic. Aveam niște migrene foarte mari, mă durea capul rău de tot, mi se încordau mușchii și nu mai puteam de durere. A venit paznicul la mine, la modul: ce naiba se întâmplă? M-a întrebat ce am, dacă-s ok, i-am zis că da, doar mă doare capul. M-a întrebat de ce, i-am zis că de la nervi. S-a mai uitat la mine să vadă dacă-s periculos, și-a dat seama că doar eram in pain și m-a luat frumos de mânuță să trecem. I-am zis că pot să mai aștept, dar mi-a zis: Nu, nu poți să mai aștepți. Să mergem. M-am dus acolo, le-am povestit și le-am zis că am venit să mai iau pastile. S-a uitat medicul la mine: Mă, băiatule, nu merge așa. Tu o să rămâi internat aici. 

  • Cum adică? Eu am job, vreau doar o rețetă, mă duc să iau pastilele. 
  • Te rog semnează că rămâi internat. 
  • V-am explicat deja că nu mă internez. 
  • Mă, copilule, ai două variante. Prima – semnezi acolo și pleci când vrei tu. A doua – te internăm noi cu patru bodyguarzi și pleci când vrem noi.”

Florin lua, printre altele, și medicamente antispihotice, special pentru tulburare bipolară, dar le-a întrerupt după o lună de la începerea tratamentului din cauză că era “zombie, plantă”. 

A schimbat și medicii între timp, i s-a spus că ar trebui să ia pastilele toată viața, dar a renunțat  la ele și a hotărât să nu asculte sfatul medicului, ci să le ia doar la nevoie. L-a ajutat faptul că terapeutul său a părut că îl înțelege și a fost alături de el când a trecut prin noul sevraj. 

“După aia, am mai avut câteva momente în care voiam să iau, dar nu am avut, când m-a apucat o criză nasoală. Apoi au mai fost momente mai intense în care m-am gândit să iau, dar nu l-am luat. De atunci, nu l-am mai luat deloc până în prezent, acum vreun un an, un an și un pic. Totul a fost ok, lucrurile au început să fie mai ok cu iubita… până recent, până ne-am despărțit de tot. (…) Acum, mna, suntem în punctul în care eu îi dau spațiu să rezolve problemele și apoi o să vedem”. 

Când le-a povestit prietenilor săi că este bipolar, unii au spus că exagerează și că se poate controla dacă vrea. L-a durut treaba asta și s-a gândit că ei nu pot accepta realitatea din pricina propriilor emoții. 

“A durut foarte tare. (…)În primul rând, că nu mă înțelegeau și în al doilea rând, mă simțeam acuzat că nu sunt autentic, că exagerez doar ca să atrag atenția. Mi s-a părut foarte nasol. Eu mereu am încercat să fiu autentic, nu îmi plac șarlatanii. M-a durut destul de mult, venind de la cineva apropiat care știe ce părere am despre genul ăsta de comportament, să mă acuze de asta. Mă rog, nici lor nu le-a fost ușor. Un singur prieten a zis asta și cumva simțeam că nu reacționează cum face el de obicei și mi-a zis cu o reticență destul de mare: Băi, îți zic asta că suntem prieteni și sunt sincer, dar mi se pare că exagerezi. Nu a zis-o cu intenția de a mă răni și doar pentru că l-am presat eu, nu a vrut să mă mintă fiindcă e un prieten bun și știe că dacă încerca să îndulcească adevărul îmi dădeam seama”. 

Între timp, Florin a dezvoltat un set de măsuri prin care se protejează de emoțiile puternice. Spune că se bazează totul pe acceptare și pe echilibru.  

Chestia pe care o fac e să alternez gânditul la probleme, introspecția, cu distragerea activă. Cum fac asta? Introspecția e simplă – te pui frumos în pat, iei o pernă, pui o pătură pe tine și te gândești sau nu te gândești, pur și simplu lași emoțiile să vină la suprafață. Doar stai acolo să vină emoții și le accepți. Atât. Pentru că le accepți, le scoți din subconștient și le aduci în conștient, iar impactul e mai mic. Când sunt prea multe, iau o foaie de hârtie sau telefonul, că am o aplicație cu notițe, încep să scriu. Pur și simplu, am stat să îmi permit să simt emoțiile respective. 

După ce le simt o vreme și mai scade intensitatea, de regulă vin în cap și soluții sau nu vin, nu mai e nevoie de ele, fiindcă deja ai accceptat emoțiile. Asta e prima etapă, introspecția. Problema e când stai în ea mai mult de două ore. Poți sta jumătate de oră, poți sta două ore, dar când stai mai mult de două ore, deja e depresie sau anxietate sau o dai în altceva. Plus că, să zicem că nu ți se duc emoțiile atât de departe, dar imaginează-ți că n-ai făcut nimic concret – chestie care o să te afecteze mult în ziua următoare, nu ai consumat energia, s-ar putea să nu poți adormi. Așa că, după două ore, chiar dacă nu-mi vine, mă forțez să mă opresc și intervine partea în care mă distrag, ca să nu stau să mă las copleșit de emoțiile alea, în special dacă sunt negative. Cel mai simplu e să sun pe cineva să ies afară – dacă stau cu cineva de vorbă, mă distrage foarte mult. Poți să te joci ceva, să citești o carte. Mi-e un pic mai greu cu cititul, fiindcă seamănă prea mult cu gânditul ca activitate și e foarte ușor să mă bage înapoi în ea. 

În principiu, mă ridic, fac sport, fac un duș, găsesc o metodă de a mă distrage. Apoi, starea mea devine un pic mai bună. Încep să fac ceva productiv, fac curat, îmi dă o stare bună – diferite chestii care să-mi ridice starea. Eu simt emoțiile alea cum colcăie în fundal, dar sunt la modul – m-am gândit azi, mă mai gândesc mâine. 

Asta e la modul ideal, dar câteodată colcăiala aia e foarte puternică. Câteodată sunt la muncă, am treabă, știu că ar trebui să rezolv asta, fiindcă dacă nu fac asta o zi, e ok, dacă nu fac două zile, deja nu e ok, dacă nu o fac trei zile, mă bufnește plânsul dintr-o dată, fără să am un trigger. Efectiv e atât de multă tensiune emoțională încât nu o mai pot ține și trebuie să iasă cumva. 

Deci, trebuie să alternez între chestiile astea. Sunt multe mecanisme prin care să mă distrag, multe mecanisme ajutătoare, dar în principiu astea două sunt: să variez între introspecție și distragerea de la emoții puternice.”

Când vine vorba despre viitor, Florin e optimist: crede că va fi din ce în ce mai bine și va avea control asupra bolii, chiar dacă, spune el, e conștient că mereu emoțiile sale vor fi mai puternice. 

“Eu sunt destul de sigur că o să fiu mai bine și o să am din ce în ce mai mult control. Chestia asta nu se vindecă. Mereu emoțiile tale vor fi mai puternice, doar că sunt trei alte chestii pe care poți să le modifici – cum percepi problemele din afară și nu mai transformi o problemă mică în elefant, nu faci din țânțar armăsar, poți modifica optica. Apoi, chiar dacă e ditamai elefantul și cade pe tine, poți crește rezistența și, după, poți să te regenerezi mai repede. Ți-am spus procesul de mai devreme, când variez între introspecție și distragere. Mai sunt și alte elemente, dar astea pot fi îmbunătățite foarte mult. În clipa în care ai lucrurile astea rezolvate, chiar dacă emoțiile tale sunt mai puternice, rezistența ta e pe măsură.”

Un interviu realizat de Iulia Marin în cadrul proiectului Spring Tides, o inițiativă a Alexandrei Bălășoiu integrată în programul 4 Corpuri – colectiv pentru dans, un program multianual coordonat de Fundația Gabriela Tudor și co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național. Programul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul programului sau de modul în care rezultatele programului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *