EnglishEpisodul 1 / o psihoza postpartum
Imi amintesc cum stateam cu ochii inchisi cand dormea Indie. Stiam ca trebuie sa dorm si eu caci era unica mea sansa sa ma odihnesc. Cu toate astea nu reuseam sa plec de langa mintea mea. Era prezenta si activa, agera. Nu-mi mai amintesc ce avea de observat, dar statea treaza.
Noaptea, dupa ce toata lumea dormea, eu faceam curat. Imi imaginam ca e un mod elevat de a face ordine in gandurile mele.
Cand Denis a plecat de acasa credeam ca trebuie sa il sun insistent pana raspunde, caci altfel se va sinucide. Credeam ca daca nu il iubesc suficient, se va desprinde de lumea asta, caci nu va ma avea ancore care sa-l tina in viata.
Vocea lui Denis, care canta la multi ani sau ceva bisericesc, parea sa-mi indice un adevar universal, un soi de divinitate asezata inlauntrul fiecaruia dintre noi care doar trebuie activata, simtita si exprimata.
Literele aveau fiecare semnificatia ei, iar X-ul din numele meu semnifica un loc al intalnirilor. Asta credeam ca sunt.
In spital cautam in fiecare sa recunosc pe cineva. Sau mai multi. Ca si cand lumea de acolo era un univers redus al lumii pe care o cunosc. O reductie in modele, formate standard de oameni, care se aplicau pentru cei pe care ii cunosteam in viata de dincolo de acele ziduri.
Cand m-au legat simteam ca e o proba. Nu stiam daca trebuie sa rezist nemiscatam si relaxata sau sa evadez. Nu stiam care este cu adevarat testul la care sunt supusa.
Cat eram inchisa acolo nu-mi dadeam seama ca exista o lume in afara. Nu stiam ca vreau sa ies, nu stiam ca trece timpul, nu stiam ca sunt un pacient. Nu aveam niciun reper al trecerii timpului. Zilele si noptile curgeau identic caci soarele nu ajugea la noi. Sau nu mi-l amintesc.
Mergeam din cand in cand sa discut cu doctorii. Le mai spuneam despre ideile mele despre iluminare si cautau pe wikipedia sa ma inteleaga sau sa ma ajute. Erau draguti. Dar nicio amintire nu o contine pe cea care se presupunea a fi doctorita mea. Cea care pastra legatura cu familia, cea care decidea cat trebuie sa mai stau acolo. Oare am avut cu ea vreo conversatie? Oare a incercat macar sa ajunga la mine? Mi-e greu sa imi imaginez ca a facut-o si a esuat atat de tare incat nici sa nu mi-o mai amintesc. Multe fete de acolo mi-au ramas in minte, dar a ei imi apare doar dupa externare.
Nu-mi aduc aminte de un moment clar de luciditate și înțelegere a faptului că am născut, că Indie e fiica mea, că o s-o îngrijesc etern și că e o minune. Eram fericită, eram în acțiune, dar eram chioară și inconștientă.
Sunetul vindecator, sunetul cu reverberatie si adevar pe care îl auzeam pe care, eliberată parcă de mine, reușeam și eu să îl ating, era calea mea spre Dumnezeu. Apoi toate sunetele își aratau sensurile, rosturile și modurile în care puteau fi folosite. A fost printre puținele dăți, dacă nu chiar prima, când am depus energie, efort și creativitate să fac ceva irelevant (așezarea pietrelor). Spălam, măturam, sortam și simțeam că îmi curăț sinele. Concluzionam că am descoperit meditația activă. Era un film din care n-am mai ieșit. Se construiau sensuri, așteptări, decodificări. Am ajuns la spital și nu am înțeles: unde e fostul meu prieten, ce trebuie să fac, cine sunt ceilalți. Am început să caut în ei, să-i răscolesc. Eram convinsă că e un adevăr acolo comprimat. Mai mulți oameni în același om, trăsături comune, priviri asemănătoare. Voiam să îi salvez. Nu m-am întrebat o clipă unde sunt. Nu am știut nicodată că eu sunt pacientul. Încercam să înțeleg ce trebuie să fac. Legată fiind voiam să știu dacă trebuie să smulg sau trebuie să stau. Care era testul? Care era reușita? Care era baremul peste care trebuia să trec? Denis era în „baiatul” roșcat. O fată de fapt, de sigur. Culoarea părului și strălucirea ochilor erau salvarea mea. Erau povestea mea de adevăr și fericire. Acolo. Chiar acolo. ”Baiatul” cu părul negru era cel rău. Mă bătea din când în când, mă trăgea de păr și oricum mereu mă străpungea cu privirea. Mi-era frică. Nu sunt sigură că știam cine e. Poate tot ce nu a funcționat, poate tot ce m-a străpuns când am iubit.
Episodul 2 / reveria si depresia
O tristete mare statea in mine. Semnala sfarsitul unei micro istorii fictive. Nu puteam fi artista, coregrafa care se cauta. Eram doar o secretara. Un iepuras coconas care se ascunde printre scaunele unui loc imens, care o coplesea. Fiecare vorba simteam ca imi e adresata, fiecare dialog – real sau din spectacol, era despre mine. Era timpul sa mor ca artist. Sa imi recunosc neputinta.
Episodul 3 / mix de tristete si extaz
Stateam in fata clinicii si te imploram sa mai astepti putin. Stiam de ce plang. Voiam sa-ti marturisesc ceva, dar nu gaseam puterea sa ma adun sa iti vorbesc despre ceea ce simteam. In cabinetul doctorului am intrat cu frica de tine. Ma uitam spre tine pe furis, incercam sa ii indic din priviri ce pericol esti pentru mine. Stateam apoi in patru labe si plangeam, faceam un soi de ritual de vindecare. Credeam ca asa imi sunt iertate pacatele. Ma vedeam obligata sa platesc pentru ele.
Trecutul continuu
Trăisem fragmente ilogice care atunci pareau a contine adevarul absolut. Nu mai stiam ce sa fac cu ele, unde sa le integrez, cum sa le inteleg sau cum sa le uit. Nu stiam cand o sa mai vina peste mine siroaiele de lacrimi sau abundenta de energie. Extazul de a fi sau presiunea de a admite demisia. O demisie dintr-un rol. O abdicare in fata propriilor mele asteptari si constructii.
Dintre toate stariile, cea in care eram sub efectul pastilelor imi era cea mai putin confortabila. Ma simteam pierduta, golita de sens si de directie, fara urma de entuziasm.
In timpul episoadelor eram cel mai adesea euforica. Toate banalitatile erau umplute de sens, orice privire si orice atingere era un fapt important in istoria lumii si in viata mea, un semn cel mai adesea doar partial tradus intr-o semnificatie bizara. Daca nu eram euforica, eram plina de lacrimi. Dar erau lacrimile vietii, lacrimi declansate de o intalnire brusca cu realitatea, o detasare si o observare a ei cu aparent mai multa lucididate ca oricand. Ca un accident frontal total neasteptat.
In bula pastilelor nu stiam cine sunt. Ma simteam tradata. De ceilalti si mai ales de mine.
Prezent!
Am stat mult cu intrebarile si povestile astea. Le-am scris, le-am citit, le-am rescris, le-am dansat Le-am rostit pe unele stand in cap. Totul s-a asezat cu liniste in mine si cred ca acum sunt pregatita sa le las sa curga spre pamant.
Multumesc tuturor celor care m-au oglindit fara frica.
Multumesc tuturor celor care m-au ingrijit cu rabdare.
Imi multumesc mie ca am avut curajul sa adresez toate astea cu luciditate si inconstienta deopotriva. M-am aruncat in procese de lucru colective si individuale care sa dezmembreze cu succes iluzia unei neputinte. Mi-am creat ancore in proiecte, obiective, calendare si oameni.
Multumesc tuturor celor care au apreciat acest efort.
