DANSTOPIC LETTER#6

Dragul meu corp în mișcare,

Simt că ai putea fi o parte din mine, o parte înțeleaptă din mine. De mult timp nu mai scriu, cuvintele mi le spun rarefiate ca pe un mantra de binecuvântări de care avem cu toții nevoie, deoarece suntem în plină transformare.

Dar în mijlocul ciclonului totul este liniștit.

Îmi place să las întrebările tale să circule prin trupul meu și să-mi las timp pentru a vedea cum apar răspunsuri și dacă apar. Cel mai mult iubesc tăcerea, în special când sunt împreună cu altcineva.

Tăcerea are straturi din ce în ce mai subțiri, unde pot intui emoțiile încă negrăite. Ascult ceea ce încă nu are voce.

De aceea și eu voi începe din interior, din spațiul infinit al oikos-ului –corp-casa mea fără delimitări fizice: particula și unda, informația și vibrația, într-o permanentă autodefinire.

La asta lucram atunci când a apărut coronavirusul. Lucram să îmi observ gândurile, emoțiile și cum ele se materializează în biochimia emoțiilor, în acțiuni libere sau, din contră, instinctive.

Și s-a materializat acest extraterestru în întregul ecosistem. Acum nu se vorbește decât despre acest subiect, ni s-au restricționat și libertățile pentru binele nostru. Luptă sau conviețuire?

Se pare că efectele secundare ale izolării sunt mult mai periculoase pentru sistemul imunitar și pentru dezvoltarea armonioasă a tuturor.

Dragul meu, cum putem ajuta tinerele generații? Ar trebui să îi aducem treptat înapoi la realitatea corpurilor lor, la concretețea atingerilor.

Sistemul meu imunitar începe să urle în spatele măștii: când o port sufăr o migrenă cumplită și o dificultate vizuală. Cum pot respira persoanele bolnave sau cele în vârstă?

De când a izbucnit pandemia, am trecut prin multe stări, a trebuit să mă reinventez, să-mi asum alte roluri. Din necesitate am învățat să nu mă restricționez, să nu mă identific. Când mintea crea blocaje, corpul le dizolva.

Am dezvoltat o capacitate răzvrătită de a costrui relații la distanță.

Ni s-a luat o bucată din pielea noastra, deși nu vrem să admitem acest lucru: ceilalți. Am căutat noi forme de conviețuire și de contact, printr-o amplificare a modalităților prin care putem construi o relație. A trebuit să privesc dincolo de relația mult prea vizuală cu studenții, dincolo de ecran, de măști, de interfațe. Să ascult ceea ce se întâmplă și explorez prin mișcare: tatonările, incertitutinea, absența corpului, întreruperea fluxului, dispariția imaginii, bruiajul, interpretarea informațiilor prin ecran, rezistența. Felul în care imaginea apărea pe ecran, decuparea ei, zoom in, zoom out, modularea vocii mele, regăsirea corpului, toate aceste elemente care au devenit noi modalității de relaționare și de creație.

Nu a fost ușor: am observat atent când riscăm să alunecăm în alienare, distanțare, frica de viitor, frica de stabilitate.

Acum sunt la munte, natura mă înconjoară și mă vindecă. Sunt îmbăiată în mii de percepții. Am atâția parametri pe care îi pot urmări. Studiez relația dintre interior și exterior în funcție de mediu și ajung să mă simt o totalitate. Am uitat, pe moment, de probleme și de virus…

Iubesc arborii, am început să le simt prezența tăcută. Și plantele cunosc și ne cunosc. Neurobiologii vorbesc despre cogniția plantelor.

Aici învăț să fiu statornică precum o piatră, în flux continuu ca un rău, în mișcare ca un fluture: totul este în toate- pan en paintì. Este un sentiment indefinibil care dilată dinamica temporală.

Moartea mult evitată o întâlnesc peste tot în natură, moartea este liniște… dar viața continuă prin alte forme. Văd cum un arbore bătrân a murit și devine gazda unor copăcei nou-născuți și a altor vietăți.

Pășesc acum pe iarbă, pe cărări, pe pamântul moale neregulat. După trei luni de lockdown, lucrurile simple, cum este mersul, capătă un sens cu totul nou. Savurez orice pas cu plăcerea unui nou-născut. Nu aș fi trăit niciodată această experiență fără să-i fi simțit lipsa înainte.

În cele 3 luni de izolare în casă bucuria era contemplarea cerului și a celorlalți de lângă mine.

Dragul meu corp, cum putem restabili legăturile dintre noi toți cu toate lucrurile?

Cred că această izolare interumană începuse mai înainte de pandemie… iar virusul doar i-a accentuat puterea și ne-a făcut să o conștientizăm pe deplin.

Felul în care simt scheletul în mișcare la fiecare pas, ritmul respirației, volumele interioare, apoi sunetele, ceea ce văd, miros și ating stimulează senzorii pielii, care devin foarte activi; de mult experiența naturii nu a fost așa de totală.

Corpul se reînnoiește cu fiecare pas. Avem ,,studiouri” de dans presărate pe traseu și este uimitor să mă mișc în spațiul larg al naturii: se nasc cuvinte și asocieri noi. Mi se activează o hipersenzorialitate nouă, căreia i se adaugă sentimente de instabilitate, de haos vizual, de compresie.

Razele soarelui se transformă în materie și în viața din interiorul plantelor, care ne permit să respirăm. Astrologia, chimia, biologia, fizica… se întrepătrund în noi. Pentru Lynn Magulis viața organică se naște din ceea non-organică.

Simt acum cum energia crește și cu ea liniștea internă, sunt prezentă prin ceea ce se transformă prin sinestezia simțurilor mele. Iubirea copacilor, pentru noi, este palpabilă. Cunoașterea nu depinde de văz, ci mai degrabă de absența lui. Persoane dansează cu glugile care le acoperă ochii. În lipsa unui simț, se amplifică celelalte.

Iar în absența celuilalt, ce se trezește în noi: o întâlnire mai adâncă cu noi înșine?

Jung m-a învățat că cel de care ne temem trebuie privit în adâncime.

Am privit pandemia: m-am obișnuit să nu îmi fie frică decât de cea se dezvoltă în mine, de condiționările mele, de ceea cu care mă identific.

Procesul observării m-a ajutat să observ în ce mă identific și ce este de fapt important.

De mulți ani alerg. Alerg fără pace și mintea mea aleargă. Nu este cel mai sănătos fel de a trăi.

Pandemia m-a blocat, m-a constrâns să-mi schimb brusc perspectiva, ochiul care vede în interior și în exterior.

Nu mi-a plăcut deloc ceea ce am observat în mine, nici felul în care mă raportam la noi sarcini, nici la relaționări.

Unul pentru toți, și toți pentru unul, a devenit noul motto, ca să descoperim împreună noi posibilități de conviețuire.

Îmi dau seama că nu ți-am răspuns decât indirect la cum s-a născut dansul pentru mine și în ce s-a transformat. Dansul este un conglomerat de posibilități: reinventează ceea ce trăim, ceea ce am dori să trăim, ceea ce nu există încă. Dansul începe mult mai devreme ca să se facă vizibil, prin intuiții când nici nu ai așteptări… când mă joc, pregătesc bucățile, când mă relaxez. Când nu mă gândesc, desenul dansului începe să capete formă.

Dansul a început ca în Paradis, îmi aduc aminte când la șase ani coregrafiam prima mea piesă cu prietenele mele în grădina blocului. Eram o floare. Acum sunt teleportată la mii de kilometri distanță, au trecut decenii și tot natura mă primește. Ea ne aștepta demult să reluăm dialogul întrerupt.

Te îmbrățișez cu mult drag,

Al șaselea corp

 

În 2021, mai mulți coregrafi au povestit și au trimis mai departe colegilor lor întrebări despre corp, pandemie și locul/sensul dansului pentru ei, sub forma unor scrisori anonime.

Fiecare scrisoare a servit drept inspirație pentru un ilustrator, în crearea unei animații augmentate, pe parcursul atelierelor DANSTOPIC din primăvară, călătorie ghidată de Skeptic Dog Animation și Interfața Umană.

Animația Scrisorii #6 a fost creată de Cristina Rădulescu și poate fi descoperită prin aplicația Artivive.
Google Play: https://play.google.com/store/apps/details?id=com.artivive
Apple Store:
https://itunes.apple.com/us/app/artivive/id1188737494?mt=8

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *