English
Dragă corp mișcător,
Voi începe prin a descrie ce trăiesc în acest moment. Mă uit afară printr-o deschizătură destul de îngustă a unui cort și simt vântul cum bate cu forță și mișcă pereții din jurul meu. Văd pinii care se îndoaie sub greutatea conurilor imense și simt vântul rece care pătrunde în cort și îmi place, deși îmi e frig. Mă gândesc la dans. Mă gândesc foarte des la dans în ultima vreme și la locul meu în el. Și îmi e foarte ușor să mă gândesc la el atunci când pereții din jurul meu se mișcă, când aerul rece pătrunde și când zăresc pe o deschizătură mică o imagine frumoasă, care nu e lângă mine.
Sunt tare îngrijorată pentru dans, sau pentru mine în el. Îmi e foarte ușor să metaforizez și să observ în jurul meu nesiguranța pe care o simt în interiorul meu. Mă întrebi dacă mă îngrijoreaza viitorul artei și îți răspund, totuși, că arta și dansul vor găsi metode prin care să continue chiar dacă asta va presupune schimbări fundamentale de paradigmă.Nu pot să dau sfaturi despre ce ar trebui făcut ca ele să continue, deși am niște idei despre asta, însă pot spune că am încredere în faptul că dansul ca artă este o necesitate umană chiar dacă mai puțin evidentă. Mă gândesc la cum a apărut el ca liant al comunității, ca legătura cu supranaturalul, ca forță vindecătoare.
Și apoi mă gândesc la cum a apărut dansul în viața mea și cum s-a transformat pe parcurs. La pasiunea inocentă cu care dansam la început, fără nici un obiectiv, la visurile care se formau. Mă gândeam zilele trecute la cum te îndeamnă societatea să „îți urmezi visul, să nu renunți orice ar fi, să mergi până în neant pentru a atinge acel obiectiv”. Mi-am dat seama că deși pare un lucru foarte bun, care oferă forța și încredere, poate fi și foarte nociv în același timp. Sunt momente în care structural te schimbi, iar a continua să urmărești un vis din copilărie sau adolescență nu este cel mai potrivit pentru cine ești acum, la momentul prezent. Cred că sunt mulți oameni care ajung în locul mult visat și nu sunt fericiți pentru că nu mai este visul lor, ci al unei variante de ei din trecut. Cred că, oricât de dureros ar fi, este important să deschidem larg ochii în jurul nostru și înspre noi înșine și să ne recalibrăm cu fiecare pas. Cred ca fericirea, starea de bine conștientizat, este mai importantă decât visul.
Atunci când practic cu adevărat dansul pentru bucuria lui și nu pentru un obiectiv îndepărtat precum o „carieră strălucită” începe să fie bine și îl simt cu toate complexitățile lui în fiecare celulă. Fără scop, doar concretețea lui în formă pură și nimic altceva. Ce îmi este clar acum este că pentru mine dansul va fi sub forma asta, sau nu va fi deloc. Și nu pot decât să sper că va fi. Poate mai mult printre conuri de brad și dune de nisip decât în blackbox-uri. Rămâne de văzut.
Dragă cititor mișcător, sper că nu te-am întristat. Pentru mine realitatea interioară trebuie văzută așa cum este și asta îmi oferă bucurie, însă știu că pentru altcineva se poate simți ca o povară . Nu este, însă. Este viață și schimbare și mă bucură curgerea ei.
Ce aș vrea să te întreb este: unde este locul tău preferat? Ești acolo? Este departe de tine?
De asemenea, sunt curioasă cum s-a schimbat relația ta cu dansul de-a lungul timpului. Cum a început totul? Cum e acum?
Cu drag de mișcare,
Al 5-lea corp
În 2021, mai mulți coregrafi au povestit și au trimis mai departe colegilor lor întrebări despre corp, pandemie și locul/sensul dansului pentru ei, sub forma unor scrisori anonime.
Fiecare scrisoare a servit drept inspirație pentru un ilustrator, în crearea unei animații augmentate, pe parcursul atelierelor DANSTOPIC din primăvară, călătorie ghidată de Skeptic Dog Animation și Interfața Umană.
Animația Scrisorii #5 a fost creată de Andreea Tănase și poate fi descoperită prin aplicația Artivive.
Google Play: https://play.google.com/store/apps/details?id=com.artivive
Apple Store:
https://itunes.apple.com/us/app/artivive/id1188737494?mt=8
