EnglishDin poziția de mediator al relației cu comunitatea, am mers alături de cei 4 FOOLS, în călătoria lor performativă prin propriul cartier, cel în care și eu am trăit în copilăria mea. Aveam senzația unui părinte care-și însoțește copiii, ceea ce mi-a și confirmat unul din trecători: „sunt cu dumneavoastră, doamnă?”
Într-adevăr, aveam senzația că, asemeni unui părinte, îi însoțesc și le apăr libertatea să exploreze, în timp ce asupra mea revine responsabilitatea să-i protejez de eventualele pericole. Totuși, simțeam că pot face asta doar atâta timp cât și ei respectă convenția pe care o stabilisem în prealabil: să rămână împreună și să asculte semnalul meu (o alarmă pe telefon) atunci când e timpul să părăsească un punct și să reînceapă deplasarea spre următorul.
Această convenție a fost doar o dată încălcată, la intersecția Tricodava, când nu mi-au auzit semnalul, apoi au pornit în două grupuri separate în direcții diferite, unul din grupuri a rămas în mijlocul intersecției, pe o insulă…nu am mai știut ce să fac, am simțit panica intensă de a nu îi putea ajuta, de a nu-i putea proteja nici de mașini, nici de eventualii trecători intruzivi…Rezultatul acestei aparente transgresiuni a fost atât de puternic estetic, încât am simțit că a meritat… în final, am reușit să-mi conțin teama și am rezistat tentației de a le vorbi, de a-mi părăsi postul, de a interveni, și am simțit o ușurare când s-au reunit la intrarea în parc, reintrând în schema stabilită… A fost dificil apoi să mai rămân nemișcată, să joc rolul părintelui liniștit, pe măsură ce acumulasem tensiune și mi-aș fi dorit să am voie și eu să-mi dau frâu liber mișcărilor alături de ei.
Uitându-mă înapoi la structura întregii plimbări performative, mi-a venit în minte una din concluziile principale ale cercetării doctorale a supervizoarei noastre Mary Coaten. La finalul a 10 ședințe de dans-terapie (improvizație liberă) cu pacienți psihotici internați, a realizat că aceștia prezintă un dezechilibru între mișcările de avansare și mișcările de retragere (avansează accelerat fără contrapartea sănătoasă a retragerii). Similar, „nebunii noștri din corabie”, pe tot parcursul plimbării performative, doar au avansat, niciodată nu s-au retras. Întâmplare, sau reverberație a unui element din inconștientul colectiv?
În aceeași idee, am reținut cu amuzament că Denis și-a amintit că, trecând prin fața bisericii, au improvizat destul de mult pe tema „deget în deget”, oglindind mai degrabă inconștient celebra scenă de pe Cupola Capelei Sixtine…
Reproduc aici, în formă brută, câteva comentarii ale trecătorilor, notate în timp real cât de fidel posibil:
„Prindeți tânțari?”
„Faceți yoga?”
„Faceți un Erasmus +”
„Vine ziua Domnului, pocăiți-vă!”
„Sunteți de la teatrul Masca – ăia mai fac pantomima…”
„Au antrenament, ce mai…”
„Lăsați-o, bă, în pace, ce-aveți cu ea?”
„Se simte bine, să chem salvarea?”
Preotul: „nu avem întrebări, sunteți minunați”
„Știm că e Ziua Dansului, ne-au spus Răzvan și Dani”
Adolescenți fără adăpost: „mergeti la Românii au talent?”
„Ce bine ca nu sunt nebuni, credeam ca a innebunit lumea, n-ar fi de mirare, la ce se întâmplă în ziua de azi”
„Fac un Tik Tok? Ori sunt actori, ori sunt dansatori, ori o sectă!”
Nu fac domle pe nebunii, nu vedeti ca se filmeaza, sunt organizați!”
Articolul scris de Loredana Larionescu, în procesul de lucru din cadrul [ship of fools]. Un proiect Indie Box co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național. Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.
