La început, nu puteam să stau sub apă mai mult de câteva secunde. Frica de a rămâne fără aer, acea disperare primară, ținea corpul încordat, gata de luptă sau de fugă. Dar în acest proiect, am ales să rămânem. Să nu mai ieșim la mal imediat ce devine greu.
Am început să învăț relaxarea într-un mediu care nu permite minciuna. Corpul meu a început să-și amintească din ce în ce mai repede starea de repaus, un loc misterios pe care nu-l mai vizitase de câțiva ani. E fascinant cum funcționează scufundarea consecventă: ca și când relaxarea mușchilor ar rarefia țesătura internă, lăsând treptat să se întrevadă locuința mea interioară.
Acolo, în imponderabilitate, am observat cum plutesc fragmente vechi de timp, întâlniri, ezitări, ciocniri. Apa a pornit un proces de renovare internă. Tot ce era învechit s-a dizolvat, transformându-se în compost fertil pentru o oază interioară nouă. Mai întâi, toate aceste bucăți învechite și mucegăite sunt observate în plutire. Apoi, ele se dizolvă și se transformă în compost, teren fertil pentru o oază interioară foarte personală.
În cercetarea noastră, apa nu este doar un element decorativ sau un obstacol. Apa devine pielea extinsă dintre noi. Apa atinge pielea mea sub care trăiește o lume întreagă. Apa devine pielea extinsă dintre noi doi. Dincolo de apă e pielea ta, dincolo de ea, lumea ta internă care atinge pielea care atinge apa care-mi atinge pielea care m-atinge pe mine. Undele mișcării celuilalt devin materia care mă înconjoară. Învățăm să ne fim sprijin în respirație, să ne pierdem într-un spațiu lipsit de repere vizuale, unde singurul adevăr este cel tactil.
Apa reușește miraculos să facă spațiu acolo unde erau înfundate ghemotoace de viață. Redescoperă albia spre acele râuri interne cărora li s-a spus NU de prea multe ori, încât au devenit noduri de plumb; spre acele cascade care au căzut în gol, risipind elanul creativ în imposibilitatea de a înainta în viitor; spre acele lacuri neluminate de prea multă vreme care și-au pierdut capacitatea de a oglindi iubirea și au devenit mlaștini de sens pierdut.
Aici, în bazin, nodurile se desfac. Elanul creativ nu mai cade în gol, ci este susținut. Pielea mea și-a luat angajamentul de a fi fericită sub această mângâiere completă.
Acest text face parte din Jurnalul de Proces al proiectului „Colegi de lume”, fiind inspirat din însemnările personale ale coregrafei Alexandra Bălășoiu în timpul perioadei de cercetare a Dansului în Apă.
Finanțat de Municipiul Timișoara prin Centrul de Proiecte.
Proiect cultural co-finanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional.
Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.
