MOVING [M]OTHERS – Testimonial de la o mamă leoaică, de Teodora Moroșanu

În Ianuarie anul trecut, am primit invitația din partea Alexandrei Bălășoiu sa fac parte din proiectul [m]others. M-a atras din start ideea unui spațiu în care să pot explora felul în care maternitatea mi-a modelat viața și muzica. Fiul meu avea deja 8 ani la momentul ăla dar mișcările tectonice cu care vine un copil în viața unei femei, nu se opresc niciodată, așa că nicidecum nu simțeam că “știu ce fac”.

Nu mai fusesem implicată într-un astfel de proiect, habar n-aveam cu ce se mănâncă o rezidență artistică, ce înseamnă să faci schimb de practici și cu atât mai puțin eram pregătită pentru ce înseamnă să lucrezi cu copii prin preajmă.

În prima experiență de mișcare la care am participat alături de Alexandra, Valentina, și celelalte gagici din proiect, am avut o reacție viscerală. La un moment dat, în timpul exercițiului,  Valentina, cu multă atenție și blândețe m-a tras spre ea, cerându-mi fără cuvinte să mă odihnesc pe genunchii ei, așezându-se fermă și stabilă în spatele meu. A fost primul contact cu ce înseamnă sprijinul în acest proiect și am izbucnit într-un plâns, cutremurător și paralizant. La momentul ăla, mama mea (și eu pe lângă ea) se lupta deja de vreun an cu un diagnostic foarte sumbru de cancer ovarian. Mama mea care a fost pururi acel stâlp stabil, mereu acolo, mereu puternică era acum un copil speriat care avea nevoie de ajutor, o ființă fragilă și vulnerabilă care nu voia să plece dar simțea în sufletul ei că trebuie. 

Când Valentina m-a adus spre ea, într-un dans-mângâiere, într-o invitație de a lăsa povara jos, pentru o clipă doar, m-am prăbușit. Ce rușine să te simți atât de grea, ce durere să vezi cum fug picioarele de sub tine, și cineva, cumva, fără să te cunoască, fără să ți-o ceară, vede dintr-o dată cât ești de mică și neajutorată. M-am prăbușit.

Sunt încăpățânată și nu vreau să arăt ce nu vreau să arăt, așa că o mare parte din proiect m-am ținut la distanță. Spațiul meu, timpul meu, felul meu de a face lucrurile. Înțeleg acum că acest mecanism de auto-apărare, de protecție mi-l  activez când cineva, ceva vine prea aproape de nucleu. Mamă-leoaică, vânează, protejează, mereu atentă, ține totul la distanță cu privire, cu răget…cu sarcasm.

Dar, mi-a fost imposibil să țin garda sus când în jurul meu mame și femei atât de blânde și sincere, lăsau loc, dădeau timp și nu judecau. Când am respirat, căci să te aperi constant, să fii pururi în gheare, e muncă grea și-ți cam ții respirația, am lăsat umerii în jos și am găsit o bucurie pe care nu credeam c-o mai puteam simți.

Compun și cânt muzică de mai bine de 20 de ani dar n-am făcut-o niciodată ca în moving [m]others. Până acum, cântecele mele solide și structurate, versurile gândite, fiecare cuvânt ales cu grijă, erau limbajul meu și sursa mea de mândrie. Alături de [m]others muzica mea e instinct, spontaneitate, flux și reflux, give and take.

Instalația moving [m]others are o formă, o serie de mișcări a căror succesiune e stabilă, dar ce se întâmplă în interiorul acelor mișcări e spontan, rezultatul acelui moment. Ele se mișcă, eu le privesc și le cânt mișcările, iar ele răspund prin alte mișcări. O spirală de dans și sunet în care ele oferă și eu primesc și invers. Mă simt protejată între ele, și liberă în același timp, ca o insectă care zboară printre brațele și picioarele lor, vede tot, simte tot. Nu cânt pentru public, nu cânt din rațiune și logică, cânt ce văd și ce simt.

Ca să pot face asta a trebuit să învăț repede și bine noi moduri de lucru, noi unelte prin care să creez o lume sonoră. Am renunțat la formula mea de o voce și-o chitară, elementele cu care m-am identificat toată viața și am experimentat cu muzica electronică, ambientală, muzică din texturi și accidente. Astfel au înflorit enorme peisaje sonore. Ce înseamnă să-ți ieși un pic din zona de confort!

Cam ca atunci când devii mamă și brusc trebuie să înveți totul, tot ce e absolut necesar și nici nu știai că există. Trebuie să înveți repede și bine iar dacă greșești, trebuie la fel de repede să înveți iertarea și blândețea.

În ultimele luni am arătat instalația moving [m]others unui public foarte variat. Întâi consumatorilor de dans contemporan și cultură alternativă din București. Apoi, unui grup de fete de liceu din Buzău și profesoarei lor de română, o femeie energică și puternică, la care mi-a rămas gândul de când am cunoscut-o. A urmat un grup superb de femei de peste 50 de ani în Ploiești, care s-au oferit complet acestei experiențe năucitoare și au oferit un alt unghi din care să privim maternitatea. În final, la Miercurea Ciuc, unei scene întregi de tineri dansatori, care au preluat controlul spectacolului și au dansat cu abandon și tandrețe emoțiile pe care le-au trăit cu noi. 

Câteodată sunt bune și clișeele așa că mă voi folosi de unul spunând că sunt recunoscătoare acestei experiențe și femeilor care m-au primit alături de ele. Nu cred că exagerez când spun că [m]others a fost o mișcare tectonică pentru viața și muzica mea și sunt mândră și extrem de bucuroasă să merg mai departe alături de aceste femei.