EnglishÎntr-o zi au început să observe că ceea ce numim realitate, consens și norme se construiesc pe un fundal permanent de experiențe și trăiri haotice, discordanțe și incoerențe personale. Iar natura umană pare a fi un tărâm, pe care, cu cât îl explorăm mai mult cu atât devine mai necunoscut. Au văzut că dorința de a întelege, de a găsi răspunsul ultim, de a afla esența lucrurilor, ne împinge uneori la a găsi în final doar proiecția propriilor iluzii. Obiectivitatea mult căutată pare adesea o piatra banală pe care un fanatic o proclamă cu vehemență piatră prețioasă.
Umilit de propria neputință în fața acestei probleme imposibile Nebunul, Artistul, Cinicul și Copilul bătrân acceptă să se îmbarce pe o corabie care nu are altă destinație decât drumul în sine.
. – Ce om întreg la minte, pragmatic și rațional ar face așa ceva?! –
Renunță la nevoia de a fixa, de a fi sigur că știe adevărul și mai ales la frica de a nu putea desluși misterul propriei realități. Perindă, uneori zâmbitor, uneori încruntat, uneori descalțat, arătând lumii propria sa oglindire. Pentru acest lucru este uneori alungat, izolat, tratat cu bunăvoință superioară, respins, ignorat iar alteori, la un pol caricatural opus, preaslăvit ca un mesia nedescoperit. Mai rar ascultat cu blândețe și îngăduință, de frica posibilității de a vedea în el propria reflexie și pentru a evita confruntarea cu cealaltă parte a existenței umane, infinit necunoscută și etern inaccesibilă înțelesului rațional.
Oare celălalt care nu este eu – străinul, necunoscutul, ciudatul, smintitul, ‘un altul’ – ar putea să fie de fapt cel care ne arată cine suntem noi? Oare nu-i întoarcem spatele doar pentru a privi cu încredere oarbă și mândrie la o foaie albă pe care tot noi am scris într-un colț ‘realitatea ultimă’? Care este nebunul de fapt?
Acest ‘celălalt’ este trist dar nu se supără, rămâne acolo în fundal, unde și-a găsit locul, pe margine de cadru, pe străzi aglomerate, pe vârf de deal, la malul apei, pe o piatră uitată, în natura primitoare din care vine. Probabil că te așteaptă în neantul obscur al ființării, al umanului, al interconectării confuzante dar inevitabile. Își imaginează că dacă stă unde l-ai pus sau l-ai uitat vei fi mai blând, vei reveni să mergeți sau să stați împreună, ca doi copaci, unul lângă altul, nici unul mai bun, nici unul mai nebun.
Până la urmă unde o fi limita? Până unde putem mergem cu ambiția, cu atitudini atotstiutoare? Când ne mai oprim? Când mai ascultam? Când mai privim fără pretenția că știm exact la ce ce privim?
Si poate.. dacă.. ne oprim din cand in cand.. privim printre crăpăturile a ceea ce știm că știm.. respiram prelung.. revizităm certitudini..
Poate că.. făcându-ne timp pentru asemenea ‘aventuri’ nu pierdem chiar atât mult în economia zilnică a vieții..
Poate că în marea schemă a lucrurilor vom avea de câștigat..
Poate.. în final.. vom avea acces la o perspectivă un pic mai amplă..
.. în încercarea de a ne înțelege pe noi înșine și pe ceilalți..
Articolul a fost scris ca parte a procesului de lucru din cadrul [ship of fools]. Un proiect Indie Box co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național. Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.
